Raul Victor Surdu-Soreanu

„Chestiunea țărănească”

Chestiunea țărănească în România nu poate fi rezolvată fără a apropia fermierii români de facilitățile pe care le au fermierii din Uniunea Europeană.

Discursul din acest an al președintelui Comisiei Europene, Barroso, se referă la ce urmează să se realizeze în Uniunea Europeană în următorii 10 ani. Astfel, se insistă pe creșterea inteligentă, pe dezvoltare durabilă, pe incluziunea forței de muncă, pe scăderea sărăciei, și toate acestea în condițiile scăderii consumului de energie convențională, scăderii emisiilor de dioxid de carbon.

Se mizează pe o creștere economică eficientă folosind cât mai inteligent, inovator, resursele naturale ale țărilor membre ale Uniunii Europene. România are resurse naturale deosebite și poate deveni un factor activ de dezvoltare durabilă în condițiile în care Guvernul României ar avea voința politică să trateze agricultura ca pe o investiție economică profitabilă și de mare importanță în echilibrarea balanței de plăți.

Este cunoscut faptul că la majoritatea produselor alimentare nu acoperim consumul propriu și importăm în jur de 70%. Nu facem aici o comparație cu situația producțiilor agricole din anul 1990, dar realitatea din teren și situațiile statistice confirmă faptul că am distrus multe dintre lucrurile bune care se făceau în agricultură în anul 1990. În primul rând, am distrus cercetarea, s-au redus suprafețele destinate cercetării și multiplicării semințelor, s-au distrus bazele genetice în zootehnie, au plecat din cercetare mulți oameni valoroși, creatori de soiuri și rase de animale performante, iar cercetarea nu a primit niciun sprijin financiar în ultimii 19 ani.

Cu atât mai gravă este situația cu cât multe dintre deciziile politice care s-au pus în aplicare în domeniul agroalimentar nu au avut la bază o fundamentare științifică.

Prin această declarație îmi exprim îngrijorarea legată de întârzierea din tot felul de motive a adoptării de către Camera Deputaților a Legii nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” și a sistemului de cercetaredezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare.

Cum este posibil ca după un an și ceva de zile să mai existe în fiecare săptămână câte un cetățean sau un grup care să mai aibă ceva de adăugat sau de eliminat din această lege?

Cât vor mai rezista unele stațiuni de cercetări care nu au plătit salariile din 2010 și ce importuri de semințe și material seminal trebuie să mai acceptăm pentru ca cercetarea românească să nu mai reprezinte un pericol competitiv pentru alți mari producători mondiali?

Îmi exprim speranța că nu vom trece totuși în luna octombrie și vom adopta această lege pentru motivele de mai sus și pentru a ne înscrie ca țară în efortul Uniunii Europene de a rezista competiției internaționale în domeniul agroalimentar.