Marin Almăjanu

„Cine este întâiul demagog și populist al țării?”

Președintele Traian Băsescu a venit, săptămâna trecută, în Parlamentul României, pentru a ține un discurs de bilanț roz, înainte de începerea campaniei electorale pentru alegerile locale.

Acesta a încercat să aducă cele mai tari argumente în favoarea iertării păcatelor portocalii, care au avut un efect devastator: au sărăcit excesiv România, ne-au înglodat în datorii pentru multe generații de acum încolo și au falimentat și blocat educația, sănătatea, administrația, dar și economia în ansamblul ei!

Dumnealui și-a scos toate armele din dotare și, într-un discurs de o oră și jumătate, a ținut să ne convingă că măsurile de austeritate erau obligatorii și că nu se putea altfel. Dar realitatea din viața românilor este cu totul alta: se dovedește, pe zi ce trece, că aceste măsuri nu au fost necesare și nu au reprezentat altceva decât o neînțelegere a mecanismelor economice.

Dacă mărețele și inteligentele sale guverne ar fi fost în stare să ia niște măsuri corecte, mai cu seamă în 2009, ar fi evitat descreșterea cu 7% a economiei, limitând-o în zona unui procent de doar 3-4%, ar fi evitat recesiunea, în 2010, și, prin urmare, nu ar fi „instaurat” scăderi abrupte de salarii și creșteri de taxe și impozite peste noapte!

Chiar și împrumutul de la FMI a fost excesiv dimensionat, iar condițiile acestuia s-au întrecut în a sufoca economia și întreprinzătorii privați! Dovada este simplă: când s-au estimat banii necesari, prognoza de creștere economică a autorităților era de 5% pe an, în 2009 și 2010. Realitatea a fost o descreștere a economiei cu 9% în cei doi ani. Prin urmare, eroarea de estimare a fost de „Guiness Book”, de 19% din PIB, ceea ce, la un PIB aproximat la 130 miliarde de euro, înseamnă 24,7 miliarde de euro. La 30% venituri bugetare, aceasta înseamnă un cost de oportunitate – bani neîncasați din cauza evoluției profund negative a economiei – de 7,4 miliarde de euro. Această sumă era suficientă pentru a acomoda „economia” rezultată prin scăderea salariilor și creșterea peste noapte a taxelor.

În aceeași perioadă cu România, alte țări au avut abordări diferite. Cehia a refăcut calculele și a acuzat public FMI pentru supradimensionare, Polonia a luat doar o asigurare și nu a tras banii, Turcia a negociat un an, până când nevoile au trecut, ceea ce i-a permis să scape fără recesiune.

Uitându-ne în jurul nostru, putem avea exemple mult mai bune în privința a ceea ce ar fi trebuit făcut cu adevărat: decizia de creștere a taxelor nu se ia peste noapte! Există un proces de bugetare, simulări, iar criza nu începe când o declară autoritățile, ci economia este cea care semnalizează unde se situează și care-i sunt necesitățile!

Astfel, s-a dovedit cu vârf și îndesat că deciziile domnului Băsescu, implementate la foc automat de către ascultătoarele sale echipe guvernamentale, au dat greș, iar austeritatea fără măsuri de stimulare a economiei s-a dovedit o ipoteză complet falsă!