Marius Rogin

„Comisia de la Veneția și Constituția României”

Implicarea Comisiei de la Veneția în dezbaterea constituțională românească ar putea avea efecte pozitive și pacificatoare, căci este de natură să canalizeze polemica pe tărâmul argumentelor teoretice.

Întrebarea care rămâne în suspensie este dacă în vara acestui an s-a produs sau nu o încălcare a statului de drept. Comisia de la Veneția s-a însărcinat să examineze această situație și putem presupune că analizele și recomandările sale vor contribui la dezbaterea internă privind modificarea Constituției. Până atunci însă să observăm că esența dezbaterii s-a purtat în jurul suveranității Parlamentului.

Simplificând polemica partizană, putem arăta că USL a susținut deplina suveranitate a corpurilor legiuitoare, în timp ce tabăra președintelui a contestat acest fapt, pretinzând că puterea Parlamentului este limitată.

În principiu, au dreptate cei care susțin că în statul de drept nimeni nu poate avea o suveranitate deplină, deoarece există un control reciproc al puterilor. De altfel, acest control al puterilor este statornicit și prin Constituția din 1991 și apoi prin cea din 2003. Guvernul este cenzurat de Parlament, Parlamentul este limitat de Guvern prin agenda legislativă și de Președinte prin actul promulgării, justiția cenzurează actele Executivului, iar Curtea Constituțională limitează legiferarea.

În sistemul românesc, Curtea Constituțională scapă oricărui control, dar se poate arăta că puterea ei este totuși limitată, de vreme ce ea nu se poate, de regulă, autosesiza. Cineva face sesizarea, iar acest cineva, prin însuși actul sesizării, dobândește o mare putere. În sistemul românesc, cetățenii obișnuiți sunt excluși cu totul de la exercițiul acestei puteri, spre deosebire de Germania, de exemplu, unde cetățenii pot face o sesizare la Curtea Constituțională, așa cum s-a și întâmplat recent în cazul Mecanismului European de Stabilitate. În România, cetățenii sunt reprezentați de Avocatul Poporului, care sesizează Curtea în numele lor. Cu

toate acestea, apar mereu în practica statelor situații în care cineva trebuie să decidă, să ia, altfel spus, decizia ultimă. Or, acest cineva poate fi numit suveran. Până la Constituția din 2003, Parlamentul avea puteri foarte mari, mai puțin îngrădite decât după modificările adoptate în acel an. De exemplu, Parlamentul putea înfrânge cu 2/3 o decizie a Curții Constituționale. Modificările din 2003 au reprezentat în principiu o reechilibrare a puterilor în stat și o limitare vădită a puterii majorităților parlamentare.

Cu toate acestea, situația a rămas neclară, căci Curtea Constituțională nu făcea parte din puterea judecătorească, așa cum se petreceau lucrurile în sistemul politic românesc antebelic sau cum se petrec ele în SUA sau, într-o variantă diferită, în Germania. Curtea Constituțională era plasată în Constituția românească între puteri, devenind astfel prada cea mai de preț a partidelor politice. Obiectivul secret a l oricărui guvern era să-și prelungească puterea ( ș i imunitatea), prin desemnarea unor fideli la Curtea Constituțională.