Stimate domnule coleg, mă bucur să vă revăd. N-am murit încă!
Domnule prim-ministru,
Doamnă președinte,
De câteva luni, social-liberalii pun în discuție, de fapt, dreptul președintelui de a participa la reuniunile Consiliului European. Este, s-ar crede, o discuție instituțională, o discuție care urmărește lămurirea raporturilor dintre Președintele României și Guvernul României.
Ar fi fost bine dacă ar fi fost așa, pentru că orice discuție menită să lămurească puțin felul în care funcționează Constituția noastră, astăzi, anacronică și obosită, e benefică.
Reamintesc, în treacăt, că noi vrem de câțiva ani buni să o schimbăm sau măcar să o reformăm prin câteva modificări esențiale, pentru a o face mai utilă și mai eficientă, dar voința politică generală, esențială procesului de revizuire a Legii fundamentale, nu s-a putut întruni niciodată într-un mediu politic profund divizat și advers.
Tocmai pentru că nu am putut să revizuim această Constituție e bine să-i dezbatem textele, căutând să le dăm, pe calea interpretării, singura permisă, cuprindere mai precisă.
De fapt, noi suntem acum în situația jurisconsulților romani, care, ținuți de regula sacră a interdicției modificării Legii celor 12 table, au putut dezvolta doar pe calea interpretării ei dreptul roman, acest monument nemuritor al civilizației omenești, cu adevărat cea mai înaltă formă a inteligenței socialmente responsabilă din toate timpurile.
Dreptul roman a fost, de fapt, un drept pretorian, adică un drept născut nu din modificarea periodică a Legii fundamentale a celor 12 table, ci prin interpretarea ei într-o legislație mereu subsecventă, care a fost elaborată și rafinată
vreme de secole. Lipsa noastră de voință politică ne pune în situația de a repeta experiența pretorilor: nu modificăm Constituția, dar o reinterpretăm până o reinventăm.
Dacă ne e permis sau nu să facem așa ceva știe doar Curtea Constituțională, și ea pusă adesea în situația de a inventa reguli constituționale pentru a permite actualei Legi fundamentale să-și facă treaba.
Am, așadar, domnilor, o părere proastă despre actuala Constituție, dar nu mă pot opri să nu-i recunosc câteva calități. Una dintre acestea este că, în privința reprezentării statului român în interiorul țării, dar și în afara ei, Constituția noastră este cât se poate de clară: Președintele României deține această prerogativă, conform art. 80 alin. (1). La fel de clar mi se pare și art. 102 alin. (1), care stabilește că rolul Guvernului este acela de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării. Guvernul, cu alte cuvinte, traduce în realitate politica externă a României.
E important de reținut această diferență de nuanță. Președintele reprezintă România, adică acționează în numele României, sigur, în limitele stabilite de Constituție și de interesul național, iar Guvernul traduce în realitate, realizează politica externă a țării.
De dragul Constituției, voi ignora ceea ce e evident pentru mine în această dezbatere, și anume faptul că nu avem, de fapt, o problemă instituțională. Colegii social-liberali au o mare problemă cu persoana Președintelui României, de fapt. Nu avem, deci, a lămuri o problemă instituțională, ci o problemă personală.
E ciudat să convoci Parlamentul în formulă reunită pentru a rezolva o problemă personală, dar, iată, am ajuns și aici după doar o lună de majoritate socialistă, pentru că, dacă prim-ministrul resimțea o problemă de ordin instituțional, adică un conflict pozitiv de competențe între Domnia Sa și Președintele României, nu se adresa Parlamentului, ci se adresa instituției care, conform legii, rezolvă conflictele de acest gen. Vreau să precizez că folosesc aici termenul „conflict” în sensul strict procedural al lui, referindu-mă la competențe, și în niciun caz în sensul psihologic al termenului.
Dar prim-ministrul a venit în Parlament dintr-un motiv simplu, pentru că aici are o majoritate politică. Așadar nu a venit pentru o rezolvare constituțională, ci a venit pentru o dezbatere politică.
Domnul Ponta vrea să facă aici, în Parlament, un fel de meci de braț de fier politic, ca să vadă lumea cât e de forțos în raport cu Președintele României.
Din punct de vedere procedural, ne-am strâns aici în jurul unui proiect de declarație, o declarație care vrea să interpreteze norma constituțională inventând, o declarație care vrea să dividă, după criterii fragile, rolul reprezentării statului român.
Am, doamnelor și domnilor, două observații majore de făcut. Prima e de natură formală. Conform Constituției noastre, mai precis conform unui text încă neinterpretat, în sensul reinventării sale, de nicio majoritate parlamentară din 1992 încoace, mă refer la art. 67, actele prin care se exprimă Parlamentul sunt legile, hotărârile și moțiunile.
Parlamentul își exprimă puterea legiuitoare, adică puterea de a obliga pe alții, pe noi toți, să facă sau să nu facă ceva, numai prin legi, hotărâri și moțiuni.
Sigur că, în conformitate cu art. 1 pct. 22 din Regulamentul ședințelor noastre comune, ne putem reuni în ședință comună pentru a adopta și declarații. Doar că, așa cum știți, acestea n-au valoare normativă. Nu putem interpreta o normă de drept printr-o declarație sau printr-un act cu caracter exclusiv politic. O normă de drept se interpretează, de 2.000 de ani încoace, pe două căi: dacă e vorba de aplicarea unei norme la un caz particular, printr-o hotărâre judecătorească, dacă e vorba despre deslușirea sensului general al unei norme de drept, așa cum vreți dumneavoastră, tot printr-o normă de drept.
Așadar, nu declarația politică adoptată de noi poate fi opozabilă președintelui și prim-ministrului deopotrivă, ci o normă juridică.
Știu, nu vreți să modificăm Constituția, deși asta este singura cale de reglare a raporturilor dintre cele două instituții. Atunci, mi se pare că avem totuși la îndemână un drum. E vorba de calea unei hotărâri a Parlamentului reunit.
Și, dacă tot ne-am strâns să lămurim o temă care spuneți că vă frământă și care, repet, mie îmi pare rezolvată de Constituție cât se poate de clar – dar, sigur, dumneavoastră aveți tot dreptul să aveți stupori acolo unde eu am certitudini, după cum și eu am tot dreptul să cer lămuriri acolo unde dumneavoastră sunteți siguri –, haideți să adoptăm o hotărâre a Parlamentului cu acest subiect. Doar hotărârea are forță juridică obligatorie, nu și declarația. Prin urmare, doar hotărârea poate relaxa crampa constituțională pe care, din câte văd, o resimțiți.
Pe fond, aș avea câteva observații scurte. Înainte de toate, aș vrea să lămuresc termenii discuției. Sigur, Uniunea Europeană este o realitate instituțională tot mai amplă, cu dezvoltări de-a dreptul baroce, pe care nu toată lumea le poate urmări. Există multe discuții cu privire la performanțele Uniunii, cât e ea de bună sau de rea în diferite privințe, dar toată lumea e de acord că Uniunea Europeană e foarte bună când e vorba să inventeze birocrații.
Uniunea Europeană produce multe comitete și „comiții”, consilii și departamente, oficii și agenții, cu un entuziasm, să recunoaștem, demn de o cauză mai bună, așa că bietul cetățean european abia reușește să le urmărească.
Discursul public al prim-ministrului pe această temă, ca și discursul public al ministrului său de externe, m-au îndemnat adesea să-i consider și pe ei mare parte a acestei mase de cetățeni europeni excedați, pur și simplu, de întortochelile labirintice ale instituțiilor Uniunii.
Așadar, aș vrea să lămuresc, mai ales pentru Domniile Lor, despre ce e vorba. Să lămurim confuzia pe care, poate la repezeală, cei doi o fac uneori între Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene. Asta e confuzia cea mai relevantă în speță.
Nu dezvolt și tema confuziei dintre Consiliul European și Consiliul Europei, o confuzie pentru care, fie vorba între noi, un student în primul an pică examenul la orice școală de drept sau de studii europene și pe care, uneori, încercănat de orele multe și târzii la care luptă cu dictatura prin studiourile foștilor securiști, ministrul de externe o mai face. Îl las să se lămurească singur.
Așadar, Consiliul European este tema discuțiilor noastre. Consiliul European este instituția la care se referă art. 15 din Tratatul consolidat, definită ca fiind compusă „din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei”.
La reuniunile acestui Consiliu European participă Președintele României, și e normal să fie așa, pentru că președintele are, prin Constituție, vocație generală în a reprezenta România.
Nu există în Constituția noastră o distincție în interiorul funcției de reprezentare. Nu există nicăieri specificat faptul că, pe anumite teme, România e reprezentată de cineva și pe alte teme e reprezentată de altcineva, și unde Constituția noastră nu distinge, nici noi nu avem voie să distingem, zice un vechi adagiu juridic devenit principiu în materia interpretării legilor.
Sigur, puteți, prin vot, să faceți praf acest principiu pe care se clădește civilizația juridică de mii de ani încoace, doar ați câștigat alegerile locale – vă felicit! –, și asta vă dă dreptul să refondați lumea.
Suntem în altă situație însă când vine vorba despre ceea ce Tratatul numește „consiliu” și atât. Noi vorbim în acest caz despre Consiliul Uniunii Europene. Acesta e un alt consiliu, despre care Tratatul vorbește un articol mai jos, la art. 16. Aici, România participă prin Guvernul său, așa e firesc, așa se întâmplă pentru că acesta e locul în care se dezbat și se decid politici ce influențează direct activitatea guvernelor.
Diferența dintre cele două instituții e esențială, pentru că prima, Consiliul European, nu are nicio funcție legislativă, în vreme ce a doua, Consiliul Uniunii Europene, exercită, împreună cu Parlamentul European, funcția legislativă, ca și funcția bugetară, la care s-a referit pe larg prim-ministrul nostru.
Nu în ultimul rând, vă invit să priviți felul în care procedează statele cu sisteme constituționale similare în spirit cu sistemul nostru, și aici exemplul cel mai bun e al Franței. Cine reprezintă Franța la ședințele Consiliului European, la reuniunile Consiliului European? Președintele.
Când neînțelegerile politice specifice coabitării au ajuns atât de mari, în anii guvernării Jospin, mergeau la Consiliu și președintele, și prim-ministrul.
Folosiți, vă rog, canalele europene de discuții pe care le aveți pentru a vă informa asupra impresiei pe care această dualitate de reprezentare a făcut-o în Consiliul European. Mai ales de atunci, Consiliul European nu e niciodată fericit să promoveze dualitatea reprezentării. De altfel, astăzi, în sensul că merg și unul, și altul, nici nu mai e posibil.
În fine, un cuvânt și despre distincția pe care o propuneți în declarație: politică externă _versus_ politică internă.
Cât e extern și cât e intern într-o discuție în Consiliu va fi mereu o dispută. În fapt, ceea ce e intern sau extern rămâne o dispută teoretică, scolastică aproape.
Mi-e teamă că și pe asta vom ajunge să o decidem tot prin vot în Parlament, iar când îi va veni vremea s-ar putea să fie o altă majoritate decât cea de acum și, prin urmare, viziunea asupra a ceea ce e intern sau extern pe agenda unui Consiliu European s-ar putea să fie alta.
De fapt, ceea ce se încearcă acum este, din punctul meu de vedere, un abuz constituțional uriaș. Se încearcă modificarea regimului constituțional în România fără modificarea Constituției. Se încearcă instaurarea unui regim parlamentar, chiar dacă această Constituție consacră un regim de altă natură. E ceva nou și foarte periculos. Dacă vrem, dacă vreți un alt regim constituțional, haideți să modificăm Constituția!
Prin urmare, în numele Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal, vă propun, dragi colegi și doamnă președinte, să adoptăm o hotărâre a Parlamentului, așa cum am propus și în comisie – din păcate, acolo n-am avut succes, sper să am succes în plen –, o hotărâre a Parlamentului care să aibă următorul cuprins, având în vedere că, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, „statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care, la rândul lor, răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor”, și am încheiat acum un citat din tratat:
În temeiul art. 80 alin. (1), art. 81 alin. (1) și art. 67 din Constituția României, republicată,
Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre:
Art. 1. Statul român va fi reprezentat în Consiliul European la toate reuniunile de către Președintele României.
Art. 2. În mod excepțional, Președintele României îl poate mandata pe prim-ministru să participe la unele reuniuni ale Consiliului European.
Art. 3. Prezenta hotărâre intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Noi credem că asta este calea prin care putem rezolva această dispută, dacă admitem că ea există, și vă rog, domnule prim-ministru, vă rog, stimați colegi, să reflectați asupra propunerii noastre.
Iar pe dumneavoastră, doamna președinte, vă rog, sigur, respectând toate procedurile, să supuneți la vot această propunere.
Vă mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Sever Voinescu-Cotoi · 12 iunie 2012 · monitorul.ai