Gheorghe Chiper

„Considerații despre predarea religiei în școli”

Tema predării religiei în sistemul nostru de educație preuniversitară a prilejuit o perioadă de timp discuții aprinse pro și contra, a iscat pasiuni și controverse, a acutizat chiar unele confruntări între specialiști, între exponenți ai clasei politice și ai societății civile, între părinții elevilor și pedagogi, nefiind, desigur, în afara acestei dezbateri pe subiect teologi de valoare, reprezentanți ai cultelor, enoriași cu aplecare spre studiul religiei.

Problematica este departe de a fi clarificată sau soluționată în vreun fel. Pledoariile pentru continuarea și perfecționarea sistemului educațional actual – la care s-a revenit cu mari ezitări după o jumătate de secol de ateism și intoleranță față de religie – sunt în destule cazuri urmate de acțiuni (cu certitudine propagandistice) de combatere a necesității și utilității religiei în sistemul nostru de învățământ.

Chiar și în condițiile unei „programări” mediatice a unor astfel de acțiuni, dezbaterile pot fi benefice dacă au o bază ideologică solidă, dacă fac apel la motivații de ordin didactic, dacă folosesc argumentele adevărului, ale logicii și ale bunului-simț.

Am urmărit în această perioadă multe păreri – exprimate, desigur, în presă, dar parcă în mod ostentativ, pentru un plus de imagine sau de notorietate – care negau necesitatea predării religiei în școli. Cele mai multe dintre ele (provenite însă de la un număr restrâns de autori) foloseau argumente marginale, exemple atipice și chiar unele cazuri prea puțin verosimile. Ele se refereau, sintetic, la unele metode pedagogice care promovează doctrina pedepsei divine (tema chinurilor în iad sau a diavolului) la practicarea „constrângerilor” pentru respectarea ritualului (ortodox), pentru participarea obligatorie la slujbe (de asemenea, la bisericile ortodoxe), pentru eliminarea din școli a însemnelor religioase (iarăși a celor care simbolizează ortodoxia), cum sunt cruciulițele purtate la piept, icoanele puse pe pereți, celebrarea sfinților din calendarul ortodox; până și semnul crucii făcut altfel decât la catolici în fața elevilor devine tot un pretext de a invoca excesul de educație religioasă (tot de rit ortodox) în școala românească.

Toate acestea sunt însă „argumentații” profund nedrepte ale contestatarilor. Ele pot fi, de asemenea, cazuri nesemnificative ale unui proces amplu de educație religioasă, care într-un deceniu și jumătate și-a perfecționat continuu metodele didactice și și-a arătat pe deplin foloasele. Avem astăzi religie în școli și putem spune cu deplin temei că cei care trec prin școală sunt mai împliniți spiritual, mai pregătiți pentru viață, mai umanizați și mai generoși, mai încrezători în virtuțile moralei creștine.

Știind că cei mai mulți sunt integrați învățământului religios al bisericii ortodoxe, aș putea spune că roadele sistemului sunt cu atât mai evidente, pentru că dascălii care asigură funcționarea acestuia și-au confirmat pe deplin calitățile de buni pedagogi, iar unii, în egală măsură, de părinți spirituali ai comunităților pe care le păstoresc. Și aceasta tocmai pentru că nu-i exclud pe ceilalți, nu practică intoleranța la normele canonice ale celorlalți, nu fac prozelitism, cum s-a afirmat în destule situații, poate tocmai de către cei cărora nu le sunt străine astfel de practici.