Zanfir Iorguș

„Cooperarea stat–Biserică, în domeniul protecției sociale”

De-a lungul întregii ei istorii, și prin diversele tradiții care o reprezintă, biserica a fost angajată într-un efort de transformare – deopotrivă materială și spirituală –, atât cu privire la personalitățile individuale ale membrilor ei, cât și în planul societății în ansamblu, acordând o atenție specială în acest proces celor defavorizați și marginalizați. Implicarea socială a Bisericii a avut întotdeauna ca bază de referință valoarea individului, întrucât prin acesta se depășește o înțelegere exclusivistă și ideologică a relației dintre societate și biserică.

Colaborarea dintre Biserică și stat în privința acțiunii sociale trebuie să aibă ca punct de plecare asumarea demnității persoanei umane.

Prin aplicarea principiului subsidiarității nu se creează doar drepturi, ci și responsabilități. Statul trebuie să cedeze o parte dintre atribuții atunci când cetățeanul – sau o comunitate – este îndreptățit sau capabil să le preia, altfel spus să încurajeze asumarea subsidiară. În același timp, în situația în care cetățeanul, respectiv comunitatea, din cauza apariției anumitor riscuri, nu pot să-și îndeplinească obligațiile, nivelurile superioare trebuie să fie pregătite să le preia.

Din perspectiva principiului acțiunii sociale, biserica devine parte a societății civile nu numai în plan spiritual, ci și în plan funcțional. Prin natura sa și prin potențialul său, Biserica poate contribui în așa fel încât serviciile sociale oferite de această instituție să fie mai puțin costisitoare decât cele finanțate în mod obișnuit prin buget.

Problemele care pot apărea într-o comunitate și pe care statul încearcă să le soluționeze prin serviciile specializate sunt și problemele bisericii. Bazându-se pe suportul istoric pe care Biserica îl are în acest sens, i se cere o implicare activă profesionistă, ca o alternativă la serviciile sociale ale statului.

Dacă ar fi să avem în vedere numai cota de credibilitate de care se bucură în prezent Biserica, implicarea socială a cultelor religioase nu poate fi decât benefică pentru societatea românească în ansamblul său. Mai mult decât atât, sprijinul acordat cultelor de stat în vederea participării lor la viața socială ar putea fi privit și ca un act reparator față de o perioadă comunistă în care au fost îngrădite manifestările de ordin social ale cultelor religioase.

Cooperarea dintre stat și Biserică poate duce la reunirea eforturilor pentru realizarea reformei în domeniul protecției sociale, mai ales în acele zone dificile în care o singură instituție a statului nu poate avea răspuns absolut, cum ar fi:

– sărăcia, drept cauză a abandonului copiilor și izolării bătrânilor;

– includerea socială a unor categorii grav afectate;

– cauzele socioeconomice care duc la destrămarea familiei și a valorilor familiale, care au consecințe negative mai ales asupra copiilor;