Mircea Irimescu

## „Crize după crize”

De vreo treizeci de ani România o tot duce din crize-n crize. Una morală, neîntreruptă și necontestată de nimeni (al cărei capăt nu-l poate anticipa niciun analist), alta economică și financiară (intermitentă, luând diferite forme în funcție de tipul de economie existent în țară) și una politică (de dată recentă).

Ultimii zece ani ai regimului comunist s-au scurs în grave disfuncționalități economice, nerecunoscute oficial, dar simțite binișor pe propria lor piele de către cei care i-au trăit. După 1990, odată cu prăbușirea economiei socialiste, și-au făcut apariția șomajul oficial și cronic, inflația (uneori de trei cifre), frica de ziua de mâine. Criza generală, botezată „de tranziție”, n-a simțit nimeni când și dacă s-a încheiat.

Cuvânt la modă în cercurile politice și în presă, „criza” este pe buzele tuturor. Una pleacă, alta vine. Acum avem una europeană, a datoriilor publice. Dimensiunea și gravitatea acestui fenomen transnațional negativ sunt atât de mari încât, se spune, vor determina schimbarea întregului sistem economico-financiar al lumii. Amorțiți de deceniile de criză deja trecute, românii așteaptă timpuri mai bune.

N-au avut vreme să se dezmeticească bine în anii de creștere economică de la începutul acestui secol, să se bucure de avantajele economice ale aderării la Uniunea Europeană. Noua criză ne-a venit de la statele europene bogate înaintea fondurilor postaderare și ne pune, din nou, în mare dificultate. După 4 ani de discuții și analize nu se știe ce va fi, dar cei mai mulți dintre români nu par a fi foarte îngrijorați de semnalele de alarmă ce se tot înmulțesc. Sunt cei care trăiesc la țară, dintr-o agricultură de subzistență, a căror întreagă existență a fost „o criză”, cam un sfert din populația țării. Angajații în economie tremură pentru locul de muncă în care-și câștigă existența. Pentru cei care-și duc traiul din mici investiții realizate din economii, câți au mai rămas, îngrijorarea rămâne la limita pierderii somnului. În stres permanent așteaptă evenimentele și bugetarii, salariații și pensionarii statului. Solidaritatea socială este discutabilă, mulți concetățeni fiind dornici să vadă moarte caprele vecinilor. Chestie de năravuri etern umane, ca-ntotdeauna! Există o minoritate care se îmbogățește din suferințele și lipsurile celor mulți. Puterea statului de a limita efectele crizei economice este minimă.

Se caută soluții sigure și eficiente pentru economisirea banilor din partea celor care-i au. Băncile acordă credite în condiții din ce în ce mai dure și finanțarea activităților economice este serios afectată. Structura economiei românești nu ne este favorabilă. Ani în șir am așteptat investitorii străini și n-au venit nici până acum câți am fi avut nevoie. S-au împuținat îngrijorător și miliardele de euro trimise anual în țară de cei care îndură iadul xenofobiei prin Italia, Spania, Franța sau Irlanda.

Nici contextul internațional nu ne oferă motive de optimism. Nimeni nu mai vorbește de ajutarea statelor sărace, toată atenția fiind acordată „salvării” unuia sau altuia dintre statele ce până mai ieri erau considerate prospere. Sunt semne că măsurile anticriză concertate ale statelor europene se iau cu tot mai mare dificultate. Cei dispuși să plătească pentru binele altora sunt pe cale de dispariție. Prefigurarea unei Europe federale este departe de a fi considerată o certitudine. Sumele din fondurile comunitare destinate modernizării noastre vin tot mai greu, tot mai puține și tot mai întârziate.