Domnii Varujan Vosganian

Cu 104 ani în urmă, în ziua de 24 aprilie, poporul armean începea să urce Golgota, la capătul căreia îl aștepta neantizarea sa ca popor. Cu 104 ani în urmă, la 24 aprilie, în provinciile Imperiului Otoman locuite de armeni administrația acelor vremuri a desfășurat prima încercare de eradicare a unui întreg popor din teritoriile locuite de către acesta neîntrerupt în întreaga sa istorie. Mai târziu, un asemenea act politic avea să fie definit în sistemul juridic internațional sub denumirea de „genocid”.

Există în cursul istoriei momente în care conducătorii iau decizii patologice. De cele mai multe ori, stigmatul unei asemenea decizii cade, în mod nedrept, asupra poporului pe care acei conducători l-au reprezentat vremelnic. De aceea, datoria minimală a clasei politice care urmează în succesiunea istorică este de a recunoaște greșelile trecutului și, prin rememorarea faptelor cutremurătoare din acel trecut, să nu mai permită repetarea lor. Este o datorie atât a clasei politice a statului sau a succesorului de drept al statului respectiv, cât și a clasei politice internaționale, pentru că un genocid nu este doar o afacere internă, ci o traumă a întregii umanități.

Așa s-a întâmplat cu Holocaustul, genocidul petrecut în Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prin recunoașterea faptelor de atunci și scuzele prezentate poporului evreu, conducătorii postbelici ai Germaniei au reușit să demonstreze că, dincolo de momentele în care istoria înnebunește, popoarele pot coexista în normalitate. Este suficient să ne amintim de gestul impresionant făcut de cancelarul german Willy Brandt în Varșovia. Comunitatea internațională, prin recunoașterea unanimă a Holocaustului, a demonstrat același lucru, că fiecare om are dreptul la adevăr, că urmașii, fie că este vorba despre urmașii victimelor sau ai agresorilor, nu trebuie să poarte povara trecutului.

Din nefericire, după un secol de la săvârșirea genocidului împotriva poporului armean, lucrurile arată foarte diferit. Este drept că din ce în ce mai multe state recunosc faptele de atunci și, prin reprezentanții lor în parlamentele naționale, popoarele acelor state se așază în rândurile celor care, deplângând trecutul, garantează generațiilor care vor urma că va fi din ce în ce mai greu ca omenirea să repete momente de cruzime improprii speciei umane. Din păcate, România, țara care și-a deschis prima porțile puținilor supraviețuitori armeni, nu a făcut încă, prin Parlamentul său, acest gest.

Semnatarii acestei declarații sunt urmașii celor care au reușit să scape cu viață atunci și au fost primiți în noua lor patrie și în mijlocul unui popor, poporul român, căruia îi suntem și îi vom fi, generație după generație, veșnic recunoscători și îi roagă pe membrii clasei politice românești să reflecteze asupra gravității unui genocid și să recunoască atrocitățile extreme îndreptate împotriva armenilor din Imperiul Otoman, ordonate, planificate și executate de administrația imperiului din acel moment, ca o crimă de genocid. Credem că recunoașterea genocidului printr-o rezoluție a Parlamentului României este un act drept, demn și necesar. Credem că recunoașterea unanimă a oricărui eveniment tragic din istorie este o treaptă pe care merită să urcăm și un fel firesc prin care umanitatea din fiecare dintre noi se poate apăra împotriva sălbăticiei.