Constantin Adăscăliței

„Cu ocazia Zilei internaționale a drepturilor omului – 10 decembrie”

Începând din 1948, întreg mapamondul celebrează în data de 10 decembrie unul dintre primele obiective majore ale Organizației Națiunilor Unite, și anume adoptarea și proclamarea Declarației universale a drepturilor omului. Instituirea oficială a Zilei drepturilor omului a avut loc doi ani mai târziu, în 1950, în plenara ONU nr. 317, atunci când prin Rezoluția nr. 423(V) toate statele membre au fost invitate să sărbătorească această zi.

În conștiința comună declarația a devenit un reper privind faptul că toți oamenii s-au născut cu drepturi egale și beneficiază de libertăți fundamentale, iar ulterior a fost completată cu aspecte împotriva discriminării rasiale, a violenței asupra femeii sau privind drepturile copilului.

În România, pe data de 10 decembrie, ne-am obișnuit să vedem organizații guvernamentale și neguvernamentale care

organizează evenimente speciale pentru a marca această sărbătoare. În accepțiunea noastră, drepturile omului sunt acele drepturi esențiale pentru existența fizică, dezvoltarea materială și intelectuală și implicarea cetățenilor în viața socială a unui stat și includ drepturile fundamentale, cum sunt dreptul la viață, la libertate sau demnitate. În țara noastră aceste drepturi sunt, în primul rând, garantate prin Constituție.

După Revoluție, situația drepturilor omului a evoluat într-o direcție bună, atât în ceea ce privește legislația și elaborarea de acte normative, cât și în punerea în practică a acestora. Problema majoră însă care persistă și în ziua de astăzi este neconștientizarea gravității reale pe care o produc încălcările acestor drepturi. Acest lucru creează impedimente atât la elaborarea legilor, cât și la aplicarea lor. Principalul motiv pentru această situație este lipsa de informare în rândul cetățenilor, în special în zonele rurale.

Milităm astăzi, așadar, pentru o mai bună promovare a cunoștințelor teoretice în acest domeniu și pentru măsuri care să ducă la educarea cetățenilor în spiritul valorilor fundamentale care însumează drepturile omului. Nu putem respecta ceea ce nu cunoaștem, din acest motiv este nevoie de o abordare teoretică, nu doar juridică, ci interdisciplinară, pentru formarea unei imagini corecte despre acest subiect.

Din punct de vedere instituțional, statul trebuie să se implice în identificarea cu acuratețe a celor mai flagrante încălcări ale drepturilor omului, luând în calcul atât dispersia geografică, cât și periodicitatea ori ciclicitatea lor. De exemplu, în anii ’90 spețele des întâlnite erau cu privire la nerespectarea dreptului la proprietate (uneori chiar de către stat) sau nerespectarea dreptului la libera exprimare.

În prezent, în societatea românească modernă și occidentalizată, acestea au devenit drepturi firești, inviolabile și imprescriptibile. Am conștientizat însă alte probleme care au fundamente istorice sau socioculturale. Printre cele mai serioase probleme se numără hărțuirea și relele tratamente aplicate copiilor, romilor, deținuților de către poliție, jandarmi sau alte instituții puse să aplice legea. Discriminarea sistematică a romilor a avut drept consecință afectarea dreptului la educație, la oportunități de angajare sau la asistență medicală. Discriminarea persoanelor cu dizabilități, a persoanelor bolnave de HIV/SIDA sau a minorităților sexuale continuă să fie o problemă. Sistemul nostru judiciar încă este jenat la luarea măsurilor împotriva funcționarilor de stat care comit aceste abuzuri și cine știe cum ar fi dacă presa nu ar sesiza prompt comiterea lor. O altă problemă la ordinea zilei este corupția, la toate nivelurile, ce a afectat toate sectoarele societății, fiind incluse aici conflictele de interese sau nerespectarea standardelor de etică sau integritate. O gamă largă de încălcări ale drepturilor omului întâlnim în domeniul muncii, atât în ceea ce privește egalitatea de șanse la angajare, cât și drepturile privind salarizarea sau condiții de muncă decente.