Oana Niculescu-Mizil-Ștefănescu-Tohme

Cu toate că am bătut Călărașiul în lung și-n lat și am cunoscut călărășenii la ei acasă, în familiile lor, cu domnul Viorel Spînu, polițistul erou din Lehliu, am vorbit abia astăzi. Am stat de vorba îndelung și am înțeles de ce are nevoie un bărbat din România anului 2000. Am mai știut, la momentul respectiv, ce a făcut pentru cei mai bine de 60 dintre oamenii blocați în frig, în trenul de la Lehliu, și am avut, atunci, același sentiment de mare respect și mândrie pe care l-am avut mereu pentru marii noștri sportivi medaliați sau pentru elevii olimpici. Te simți minunat, ca român, când astfel de oameni, și ei români ca și tine, își manifestă excelența profesională și talentul și, mai ales, umanismul.

Zilele trecute, când l-am ascultat într-un interviu pe polițistul-erou, trist, un munte de om umilit, îngenuncheat, gata să recurgă la greva foamei din disperarea lipsei de speranță în prezentul și viitorul pe care i-l prefigurează președintele Băsescu și Guvernul dumnealui, un alt sentiment pereche m-a stăpânit, același ca atunci când văd sportivii noștri medaliați, ajunși pensionari în mizerie, locuind prin subsoluri, sau olimpicii noștri internaționali luând calea emigrării.

Cum era de așteptat, românii, societatea civilă au reacționat la demonstrația de demnitate a Cristinei Anghel, învățătoarea aflată în a 66-a zi a grevei foamei, cu mult mai substanțial decât au făcut-o autoritățile și politicienii puterii. Cristina Anghel nu vrea altceva decât să trăiască într-un stat de drept, stat în care legea să fie respectată și hotărârile luate să fie duse la bun sfârșit. Învățătoarea Cristina Anghel din Caracal a intrat în greva foamei pentru a protesta, astfel, pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 221/2008 de aprobare a OUG nr. 15 din același an, privind acordarea unor diferențe salariale începând cu 1 octombrie 2008 și până în prezent și cere aceste drepturi pentru dăscălii României.

Polițistul Viorel Spînu nu vrea nimic altceva decât să-și poată întreține familia. Are o soție bolnavă care are nevoie de

medicamente pe care nu și le poate permite, o fiică școlăriță care, acum, nu-și poate permite nici măcar gândul la propriul viitor. Salariul și așa mic al polițistului a fost redus cu 25 de procente, ca al tuturor bugetarilor. Din el trebuie să se hrănească și să plătească ratele la bancă, să cumpere medicamente pentru soție și cele trebuincioase fetiței. Nu poate face toate acestea din salariul lui de polițist, cum nici ceilalți bugetari nu le pot face. L-am întrebat pe Viorel Spînu ce pot face pentru el și pentru familia lui. Ca om, nu ca politician. Ca politician știu bine ce am de făcut. Mi-a răspuns că va fi la Parlamentul României miercuri, pe 27 octombrie, la votarea moțiunii de cenzură și că nu am altceva cu ce-l ajuta în acest moment decât „să fim cu toții împreună miercuri”. În același timp, doamna învățătoare Cristina Anghel ne mai dă o lecție de viață tuturor spunând „O țară nu poate exista fără poporul ei”.