Constantin Avram

Dacă am încerca să înțelegem interesul exagerat pentru protecția animalelor, în raport cu interesul pentru protecția copiilor rămași fără părinții plecați la muncă pe alte meleaguri, fiind doar în grija bunicilor sau a rudelor de gradul I, am constata diferența clară în defavoarea protecției copiilor, deși avem în România instituții de specialitate.

Pentru mine este evident că interesul tot mai crescut în domeniul protecției animalelor este strâns legat de interesele financiare aferente asigurării hranei zilnice a acestora, precum și asigurării asistenței medicale a câinilor comunitari. Autoritățile locale au mișcat câte ceva, dar totul s-a redus la o afacere profitabilă.

Nimic rău în asta, dar a fi martori ai alocării unor norme de hrană supradimensionată, ai unor cheltuieli exagerate privind construcția adăposturilor pentru câinii fără stăpâni, ai cheltuielilor necesare pentru vaccinarea antirabică a acestora, când pe toate posturile de radio sau TV se invocă de câțiva ani buni lipsurile, chiar de ordin legislativ, cu care „se confruntă” ONG-urile din domeniu, mi se pare o manipulare fără margini.

Și, ca orice cetățean român normal la cap, mă întreb dacă viața unui animal este mai importantă pentru societatea românească decât viața și educația unui copil orfan, fără nicio speranță.

Asist, deocamdată pasiv, la o înghesuială „mediatică” în problema protecției animalelor și la acceptul tăcut al românilor de a lua în îngrijire un animal mai degrabă decât un copil rămas fără părinți. Culmea, se mediatizează cu prioritate abandonul copiilor de către părinți, cărora

li se retrag drepturile părintești. Rezolvă această măsură problemele copiilor? Eu cred că în niciun caz! Poate că sunt și considerente economice la mijloc, dar, oricum am privi acest fenomen, observăm că nouă, unora dintre români, ne-a dispărut sentimentul de solidaritate, de îngăduință, de răbdare, de „milă creștină”, dacă vreți, față de ființa umană. Oare ne îndreptăm spre răceala accentuată a relațiilor sociale, spre nepăsare la necazul altora, spre uitare a faptului că suntem o națiune?!

Ce suflet trebuie să ai să dai prioritate animalelor, în dauna adopției unei ființe omenești? Greu de găsit un răspuns, chiar într-un moment social în care indicii demografici ai României sunt la pământ. Analizele statistice pe acest subiect le putem sintetiza ca fiind devastatoare, din moment ce se estimează că în 20-30 de ani vom rămâne pe aceste meleaguri doar 14-15 milioane.

Avem un caz în țara noastră în care un preot are grijă de aproximativ 40 de copii, cărora le asigură adăpost, hrană zilnică și educație! Este de toată lauda și respectul acest exemplu, dar, credeți-mă... este mult prea puțin! Atunci, noi, ceilalți, ce facem?!