Cornel Itu

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”

Am trăit cu toții în ziua de 5 decembrie un moment istoric alături de frații noștri de peste Prut! Prin declararea limbii române ca limbă oficială a Republicii Moldova s-a făcut încă un pas spre normalitate, un pas major în anularea unei nedreptăți istorice care a frânt destinul unui popor împărțit în două state separate de granițe artificiale. Dincolo de apartenența politică, această decizie a Curții Constituționale din Chișinău, conformă Declarației de independență a țării, adoptată în 1991, trebuie să ne transmită un semnal deosebit de important, și anume că, alături de multe proiecte concretizate în ultima perioadă între România și Republica Moldova, declararea limbii române ca limbă oficială a fraților noștri moldoveni arată dorința lor de a urma un parcurs comun în cadrul Uniunii Europene.

Acest drum comun al României cu Republica Moldova este posibil doar prin concentrarea voinței politice, a cărei voce trebuie să se audă în mod constant în spațiul Uniunii Europene și al partenerilor noștri politici și economici de pretutindeni. Evenimentele din ultima vreme ne arată, fără echivoc, poziționarea Republicii Moldova spre marele spațiu democratic european, o dată prin Acordul de la Vilnius, care a parafat asocierea la Uniunea Europeană, iar acum prin decizia de a se declara limba română ca limbă oficială. De la o politică a pașilor mărunți s-a ajuns, spun eu, la o accelerare a unui proces firesc de reparație istorică.

Noi, românii din stânga și din dreapta Prutului, împărtășim de secole aceeași simțire, aceleași tradiții, prin venele noastre curge același sânge! Acum suntem o singură națiune, se vorbește oficial aceeași limbă, dar încă ne despart niște granițe ce au ciuntit trupul României în mod nedrept.

Dragi colegi, în încheiere îl voi cita pe poetul pătimirii basarabene, Grigore Vieru, al cărui crez îl împărtășesc: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

*

„Nepăsarea, cel mai mare handicap”

Nivelul de dezvoltare a unei societăți se oglindește în felul în care își tratează bătrânii, copiii și pe cei neajutorați. Data de 3 decembrie a marcat, ca în fiecare an, Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități. Este o zi care ar trebui să ne îndemne la reflectare și să ne punem întrebarea: ce indică barometrul social în România? Cum îi tratăm pe cei mai puțin norocoși, pe cei care trebuie să răzbată în viață și să își găsească locul și rolul în societate în pofida handicapului, fie el fizic sau psihic? Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități a fost proclamată în 1992, de Adunarea Generală a ONU, pentru a motiva populația să înțeleagă efectele dizabilităților și pentru a combate discriminarea, dezideratul fiind ca întreaga lume să devină mai responsabilă cu privire la integrarea persoanelor cu handicap. Datele Direcției Generale pentru Protecția Persoanelor cu Handicap arată că, în 2013, în țara noastră se află în evidență peste 200.000 de cetățeni, copii și adulți, cu handicap grav. În total, sunt peste 650.000 de români cu dizabilități, de la cele mai grave până la forme mai puțin invalidante. Această mare de oameni, o mulțime nevăzută, tăcută și ignorată de cele mai multe ori, are nevoie să fie asigurată că în viața politică și economică a țării există loc pentru fiecare, că suntem și trebuie să fim egali în șanse și în drepturi.