Vasile Filip Soporan

„De 90 de ani, din când în când, la pas cu Occidentul” Am participat săptămâna trecută cu mare plăcere, satisfacție și mândrie la acțiunile care au marcat împlinirea a 80 de ani de la începuturile Institutului Oncologic „Ion Chiricuță” din Cluj-Napoca. Cu această ocazie, trecând în revistă istoria unor evenimente, am constatat că anul 2009 ne-a adus sau ne va aduce alte aniversări sau comemorări importante pentru România și pentru comunitatea clujeană. Astfel, 2009 a însemnat aniversarea a 150 de ani de la Unirea Principatelor Române, 2009 a însemnat 160 de ani de la desfășurarea dramatică a Revoluției din Transilvania, 2009 a însemnat 90 de ani de la așezarea administrației românești în Cluj și în Transilvania, 2009 a însemnat 50 de ani de la despărțirea de marele medic și profesor Iuliu Hațieganu, cel care a ținut primul curs de medicină în limba română la Universitatea din Cluj, 2009 înseamnă 90 de ani de la memorabilul curs inaugural al marelui istoric Vasile Pârvan, „Datoria vieții noastre”, la inaugurarea Universității Daciei Superioare, 2009 înseamnă 90 de la înființarea clubului sportiv Universitatea Cluj, 2009 înseamnă 90 de ani de când un clujean, Alexandru Vaida-Voevod, a preluat într-un moment dificil pentru România președinția Consiliului de Miniștri, 2009 înseamnă 20 de ani de la căderea regimului comunist, acest act însemnând foarte mult pentru generația mea sub multiplele aspecte pe care le-a generat.

Încărcat de realizările formidabile ale transformării Clujului interbelic, în aceste zile am parcurs cu mare interes o lucrare a dr. Octavian Buzea, Clujul 1919-1939, lucrare „bilanțieră a progreselor realizate la Cluj în cei 20 de ani de la Unire încoace”, în care, conform prefeței profesorului Iuliu Hațieganu, „se face dovada afirmării puterii noastre de creație și a spiritului civilizat, pe care stăpânirea românească, de două decenii, a știut să-l instaureze în această parte a țării”. Primarul de atunci, dr. Sebastian Bornemisa, în cuvântul de introducere „De ce iubim Clujul”, afirmă că „La marea dragoste către el contribuie și un misticism specific, care-i înfășoară cu simpatie întreaga ființă și-l face orașul cel mai scump tuturor inimilor românești de pe plaiurile Transilvaniei. Datorită acestui misticism, moștenit din moșistrămoși și trecut ca o comoară sfântă din tată în fiu, Clujul a devenit, în cursul zbuciumatei sale istorii, obiectivul cel mai de preț al tuturor aspirațiilor noastre naționale”.

Conform aprecierilor prof. dr. Coriolan Tătaru, rezidentul regal al Ținutului Someș, lucrarea dr. Octavian Buzea primește „semnificația unei chemări la realitate, impunându-se o adaptare la încredere în propriile noastre înfăptuiri”, iar Clujul de atunci oferă „suficiente elemente de confirmare a tezei că stăpânirea românească a favorizat și favorizează dezvoltarea orașelor românești”.

De ce am făcut această prezentare? Ce rost mai are evocarea trecutului din moment ce atenția este îndreptată spre viitor? Are relevanță trecutul nostru? Ce se poate învăța din el? Care este ținta noastră și ce trebuie să facem pentru ea? La aceste întrebări aș răspunde cu una dintre afirmațiile memorabile ale marelui istoric Nicolae Iorga, care rămâne de mare actualitate în zilele noastre, urmărind evoluția ultimelor