Carmen Axenie

„De ce democrația românească este unică în lume?”

În peisajul pestriț al politicii naționale, săptămâna trecută s-a petrecut un eveniment definitoriu pentru democrația românească. Insist pe sintagma „democrație românească”, întrucât aceasta, după cum veți vedea mai jos, este unică în lume. De fapt, aceasta este o trăsătură fundamentală a democrației. Traversând epocile, această formă de guvernare nu se manifestă identic nici măcar la două

popoare învecinate. Cu alte cuvinte, aceeași democrație nu este aceeași. Dar la noi, democrația își are explicațiile ei, pe care rațiunea nu le poate înțelege.

Democrația ateniană este un model istoric, mai mult teoretic decât practic, în special pentru popoarele europene. Democrația americană este o normă a prezentului, mai mult practică decât teoretică pentru europeni, dar și pentru restul lumii. Democrația din România este, vorba unor psihologi de la începutul secolului al XX-lea, „un proces de încercări și erori”.

La noi, o spun cu toată convingerea, democrația este un mister care se adâncește. De ce? Ca formă de guvernare, socotită răul cel mai mic, ea reprezintă un sistem de probleme și de soluții. A înțelege democrația înseamnă a corela cât mai bine soluțiile cu problemele. O problemă fundamentală, de natură teoretică, a democrației românești este definirea identității partidelor. O alta, de natură practică, este asumarea responsabilității tuturor faptelor politice în fața neamului românesc. Aceste două probleme sunt definitorii pentru ceea ce numim putere și opoziție. Dacă este stranie și nedemnă situația în care partidele aflate la putere nu-și recunosc greșelile, atunci când se întâmplă, mai stranie mi se pare situația în care partidele din opoziție nu se pot defini ca ceea ce sunt. Avem aici o bizarerie a opoziției actuale. Cu un proverb foarte inspirat al poporului nostru, ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută s-ar putea descrie prin cuvintele: „oala la foc și iepurele în pădure”. Fără părtinire, dar cu simț istoric, doresc să subliniez un aspect care pare să fie adeseori uitat de partidele din opoziție.

Când ești la putere, te definești în raport cu responsabilitățile situației. Invers, când ești în opoziție, nu te poți defini ca atunci când ești la putere. E adevărat că idealul partidelor din opoziție este puterea, dar a te defini pe baza unor iluzii nu este deloc sănătos în politică și nici în viață. Aceasta este o deficiență majoră a democrației noastre.

Partidele de opoziție ratează starea lor prezentă, aceea de forță constantă de contrabalansare, și trăiesc proiectate în reverii care iau forma unor alianțe pe care marele Cantemir le-ar fi numit „struțo-cămile”. Dați-mi voie, la vârsta mea, să nu mai cred în struțo-cămile!