Constantin Avram

„De ce este nevoie de FMI”

Imediat după Revoluția română din Decembrie 1989, prin vara anului 1990, s-a procedat la și s-a demarat procesul de privatizare a unităților industriale românești, mai întâi prin metoda MEBO (adică a certificatelor), prin care fiecare salariat al statului primea aceste certificate pe care le înscriau la societatea românească la care doreau și, în acest fel, acțiunile (proprietate de stat până la acel moment), treceau din proprietatea statului în proprietate privată!

Așa a început procesul de privatizare în România și, după demararea acestui proces, s-a constatat ușor-ușor că veniturile la bugetul de stat se micșorau văzând cu ochii, iar resursele financiare necesare susținerii sistemului public de pensii și plății salariilor bugetarilor erau din ce în ce mai mici, deși am vândut pe rând Petrom-ul, distribuția energiei electrice și a gazului natural, iar astăzi încercăm să vindem Oltchim și CFR Marfă!

Toți ne întrebăm ce se întâmplă cu economia, de ce „mersul greoi” al acesteia nu putea asigura resursele financiare necesare construcției echilibrate a bugetului de stat? O parte a populației a devenit pensionară (deci asistată social, spun unii specialiști), populația activă își reducea rândurile, iar importurile începeau să depășească net volumul exporturilor.

Treptat, din producători și consumatori, am devenit numai o țară de consumatori, practic nu mai produceam mai nimic, cu excepția industriei textile! Fără producția de bunuri, nu produceam plusvaloare, deci mă întreb de unde venituri la bugetul statului!? Și atunci Guvernul a identificat sursa de finanțe la buget: împrumuturile externe! Și unde să se fi apelat decât la Fondul Monetar Internațional sau la Banca Mondială! Dar împrumuturile solicitate, pe lângă faptul că erau condiționate și cu costuri ridicate, ar fi trebuit să fie folosite numai pentru investiții care generează dezvoltare și creștere economică, nu doar pentru consum! Dar nu a fost deloc așa, deoarece noi, românii, nu am putut susține din munca noastră protecția socială necesară, ca urmare a disponibilizărilor masive din economie și intrarea în sistemul de pensii a cadrelor militare, ca urmare a aderării la NATO, iar cheltuielile bugetare nu le-am putut stăpâni suficient de bine.

Fondul Monetar Internațional este un operator financiar care impunea condiții drastice de acordare a împrumuturilor: se impunea deficitul bugetar, continuarea privatizărilor societăților comerciale cu capital de stat, privatizarea sistemului bancar, numărul salariaților din sistemul bugetar etc.

Fiindu-ne din ce în ce mai dificil, s-a hotărât la nivel guvernamental că trebuie să devenim membri ai Uniunii Europene, tocmai pentru că aveam nevoie de acces la fondurile europene, deci la resurse financiare foarte ieftine pentru a susține economia, iar în anul 2007 am reușit să devenim și membri cu drepturi depline ai UE. Am accesat fonduri europene de preaderare prin diferite programe, SAPARD, ISPA etc., apoi am avut la îndemână, între 2007 și 2013, fonduri uriașe din care nu s-a absorbit mare lucru, deși noi, românii, contribuim la bugetul comunitar cu aproape 1,2 miliarde de euro! Dar tot nu s-a reușit o creștere economică consistentă, ci, dimpotrivă, s-a reușit de cele mai multe ori o stagnare (creștere economică zero), unii spunând că principala cauză ar fi evaziunea fiscală, ca rezultat al economiei subterane, alții spunând că nicio țară din lume nu și-a revenit economic după relațiile cu FMI și Banca Mondială! Unde se află adevărul vom vedea în următorii ani, pentru că prețul plătit organismelor financiare internaționale, precum și Uniunii Europene, este, în opinia mea, unul prea mare și are un iz al cesionării parțiale de suveranitate, din moment ce în vara lui 2012 am fost martorii anulării, prin chichițe avocățești, a unei voințe populare a 7,4 milioane de oameni!