Eugen Constantin Uricec

„De ce nu poate agricultura românească să hrănească 80 de milioane de cetățeni”

Producțiile record anunțate an de an până în anul 1989 de către propaganda Partidului Comunist au creat tuturor românilor o falsă percepție asupra competitivității agriculturii românești. Cu toții am crezut greșit în raportările anuale care anunțau milioanele de tone de cereale și milioanele de capete de animale. Sper că românii nu au uitat faptul că acele producții mincinoase s-au reflectat, în realitate, într-o foamete cruntă, gestionată prin raționalizarea consumului de pâine, ulei sau zahăr.

După anul 1990, restituirea proprietăților agricole și fărâmițarea excesivă a parcelelor au creat noi și noi probleme pentru organizarea activităților agricole pe baze noi. De parcă acest lucru nu ar fi fost suficient, s-a mai adăugat, în primii ani după Revoluție, dispariția aproape totală a brumei de infrastructură de irigații care exista înainte de 1989.

După 24 de ani de la despărțirea definitivă de regimul comunist, nu putem spune nici măcar cu jumătate de gură că agricultura duduie de performanță. Este drept că nu mai putem compara agricultura anilor ’90 cu agricultura românească din 2013. Prin eforturi proprii și cu un ajutor limitat din partea Guvernului s-a dezvoltat și în România un grup important de fermieri care produc eficient produse agricole competitive, cerute nu doar pe piața românească, ci și pe piața europeană. Cu toate acestea, ei întâmpină nenumărate dificultăți și au nevoie de sprijin real.

Zilele trecute, ambasadorul unei țări nordice certa autoritățile române în legătură cu potențialul agricol excepțional al câmpiilor și colinelor noastre, care ar putea să hrănească cel puțin 80 de milioane de europeni. Nu pot decât să-i dau dreptate înaltului demnitar și să spun că pentru a realiza acest obiectiv sunt necesare reforme importante, cum ar fi:

– investiții importante în infrastructura de irigații;

– stimularea construcției autohtone de mașini și utilaje agricole;

– continuarea susținerii producției prin subvenții și căutarea unor surse alternative pentru suplimentarea subvențiilor;

– creșterea gradului de comasare a parcelelor;

– creșterea atractivității activităților agricole pentru tinerii fermieri;

– transformarea agriculturii neperformante în economie agricolă – produsele agroalimentare să plece din mediul rural sub forma produselor finite, încorporând tot mai multă valoare adăugată;

– creșterea gradului de loialitate în piața de desfacere a produselor agroalimentare;

– exploatarea atuului excepțional pe care îl are producția fermierilor români – produse ecologice.

Știm cu toții că pentru realizarea tuturor acestor obiective minimale este nevoie de finanțare, și nu despre o finanțare modestă, ci de una importantă.

În primul rând, România are datoria de a accesa toate resursele financiare disponibile și de a demonstra Comisiei Europene, pe baza performanțelor reale, că investiția în agricultura românească nu a fost de prisos.