Domnii Vasile Popeangă și Neculai Rățoi

„De ce să le fie rușine românilor, deci inclusiv alegătorilor dumneavoastră, domnule Diaconescu?”

În urarea sa de sfârșit de an, domnul Cristian Diaconescu, recent reconfirmat ministru, n-a uitat să se defuleze, înfierând, bineînțeles, mass-media și populația (eventual și pe unii politicieni neportocalizați la neuroni), cum că să le fie rușine că n-au ieșit pe stradă cu stegulețele albastre stropite cu steluțe galbene la împlinirea a cinci ani de la intrarea în Uniunea Europeană.

Păi, după dicționar, rușine este un substantiv feminin, definind un sentiment penibil de sfială, de jenă, provocat de un insucces sau de o greșeală. Ar trebui reamintit domnului Diaconescu că, în primul rând, rușinea e ceva care ar fi trebuit să fie de partea UNPR-ului – lăsând la o parte faptul că e un partid de trădători ai electoratului de diverse culori – care, ca partid de guvernământ, ar fi avut prima obligație în acest sens aceea de a pregăti momentul la care face referire fruntașul băsist.

În al doilea rând, acuzația este de o ipocrizie fudulă, care nu face cinste fostului reprezentant al țării pe alte meleaguri, ca ex-șef al diplomației românești. Ce a adus aderarea la Uniunea Europeană românului de rând, sub conducerea băsiștilor: dreptul de a munci pentru prosperitatea altor țări, în loc să prospere România? De a practica, alături de emigranții Africii, munci pe care alți membri ai UE nu le-ar face nici picați cu ceară?

Ce mândrie poate avea românul de rând că este membru al UE dacă este doar un amărât de cotizant, la care simțul alienării este din ce în ce mai acut?

Ce mândrie poate avea un român care are sentimentul că este abandonat de către Uniunea Europeană în brațele unui guvern fascistoid, care experimentează acum diverse tehnici și metode de genocid asupra propriului popor, în condițiile în care din ce în ce mai multe personalități mondiale marcante se crucesc de câte pot îndura cetățenii României în numele democrației și liniștii, întrucât iarăși am fi văzuți ca paria continentului dacă i-am înfige în țepe pe actualii guvernanți, care speculează cu infinită nesimțire acest spirit mioritic românesc?

Ce mândrie poate avea un român că, deși este din poporul cel mai vechi al Europei, actuala Uniunea Europeană îl tratează ca pe unul troglodit, bun doar drept carne de tun, care e și el, acolo, tolerat pe acest continent, și că e taman potrivit ca să contribuie cu niște miliarde la salvarea unei monede (și implicit a bunăstării și stilului de viață înalt al vesteuropenilor) cu care nu are multe lucruri în comun, cu toate că lui Guvernul îi fură, cu un tupeu de neînchipuit chiar și pentru nesimțiți, din portofel și de la gura copiilor?

Ce mândrie poate avea un român că este spoliat de companiile europene – germane, austriece, franțuzești etc.? Coana Europa este foarte scrupuloasă când trebuie să dea bani, dar nu are niciun fel de scrupule când e vorba să își umple teșchereaua! N-am auzit să fi fost ridicate mari și multe voci europene împotriva faptului că privatizările Petrom, Lafarge, IMGB, sistemelor energetice de transport ori ale altor mari unități industriale au jefuit poporul acesta, că redevențele sunt jenant de mult sub cele practicate în UE ori că s-au dat șpăgi enorme pentru privatizări dubioase!