„De la oferirea de găleți portocalii la furatul cu tirul”
La ce credeți că se gândesc guvernanții portocalii cel mai mult? Dacă s-ar face un sondaj de opinie cu această unică întrebare, sunt convins că, într-o covârșitoare proporție, răspunsul celor chestionați ar fi „la furat”. Orice, dar voturi cu precădere... Chiar dacă presupunem că mai sunt printre ei câțiva mânați de bună-credință și vor să facă ceva util pentru cei mulți, eticheta lipită pe fruntea guvernanților portocalii este cea de hoți. Unii ar mai completa cu: mincinoși, neserioși sau panglicari, multă lume înclinând să le dea dreptate fără să stea prea mult pe gânduri...
Un domn pe nume Pitagora spunea, pe vremea când democrația se năștea în Atena antică: „Pentru a cunoaște un om cu adevărat trebuie să faci un singur lucru: să-i dai putere”. În momentul în care omul are puterea de a face ce vrea, de a decide pentru alții, de a se crede un mic Dumnezeu, într-un cuvânt, de a conduce, își va da măsura caracterului sau, mai exact, a lipsei acestuia. De la constatarea anticului înțelept, nimic nou sub soare. Natura umană a rămas aceeași, mai degrabă înclinată spre minciună, înșelătorie și parvenitism decât spre compasiune, solidaritate sau altruism. Când PDL-iștii fugăreau populația – mai ales cea nevoiașă – în campanie ca să le dea mai cu de-a sila câte-o găleată portocalie cu niscaiva faină, zahăr și ulei pe fund (ingredientele necesare gogoșilor...), nu o făceau din compasiune cu sărăcia omului de rând, ci din dorința de a ajunge la cașcaval, de unde să poată fura cu tirul și cu vaporul, și mărturiile vameșilor arestați o confirmă.
Înclin tot mai mult să cred că în Românica noastră dragă au evoluat două specii distincte de oameni: oamenii obișnuiți, care se trezesc dis-de-dimineață pentru a câștiga cinstit o bucată de pâine, și politrucii portocalii, care tot dis-dedimineață se gândesc cum să mai înhațe încă o feliuță de cașcaval. Această a doua specie – „politicianul” portocaliu – în general se ține departe de oamenii de rând. Se trimit doar „la înaintare”, pe la televiziuni, câțiva guralivi care să arunce cu praf în ochii populației. În rest, dispar, să nu pățească și ei precum Hoară, care era să fie linșat de populația revoltată... Se corcesc între ei, fac afaceri între ei, iar la televizor și în conferințe de presă livrează circul pentru popor, apoi se pupă pe bot plini de solidaritate de gașcă și mai pun de o afacere. În majoritatea cazurilor, afacerile lor se învârt în jurul banilor publici, bugetul public este pușculița pe care o sparg când și de câte ori au chef. Când n-au chef de banul public, pun
de-un trafic mai măricel, că e mai rentabil, se lucrează mai mult cu cash... că doar vama-i a lor!
L-am auzit cu toții, deunăzi, pe șeful statului trâmbițând încruntat că „...originea risipei banilor publici se află într-un comportament politic de natură populistă”. O fi și asta, dar e ciudat să o auzi de la un politician care, în urmă cu un an și-un pic, susținea sus și tare (promulgând chiar o lege în acest sens!) majorarea salariilor profesorilor cu 50%, deși criza economică rânjea la fereastră, doar că Băsescu n-avea chef să discute despre chestii nasoale: „Nu știu d-astea și basta!” Nu era „corect politic”, cum se zice pe la Marele Licurici...
Și mai trece cu vederea președintele faptul că prăduirea banilor publici chiar de către miniștrii puși de el tinde să devină obiceiul casei. O să fie interesant de văzut până unde se va întinde scandalul arestărilor vameșilor și polițiștilor de frontieră. Întocmai ca în cazul ucenicului vrăjitor, lucrurile tind cu repeziciune să scape de sub control, deoarece este imposibil ca, din atâtea sute de oameni implicați, să nu spună câțiva și adevărul. Deja, cu toată opoziția sa, Sorin Blejnar este arătat cu degetul de câțiva implicați ca fiind una dintre „reginele” șpăgii. Acum, deh, ce așteptăm de la domnul Blejnar, să recunoască faptul c-ar fi? Normal că neagă, în speranța că nu va putea fi dovedit nimic. Interesant ar fi dacă, dovedit fiind că face parte din mafia șpăgilor, ar arăta și el cu degetul mai departe, spre... „rege”, sau ar lua, ca fraierul, asupra sa, toată vina?
Și, în final, ce nu ne mai zice Băsescu? Că oameni ce nu-s în stare să conducă vaca la păscut sunt puși în funcții de conducere de mare responsabilitate. Dacă mă înșel, accept bucuros critici de la oricine îmi va demonstra că miniștri precum Igaș, Iacob-Ridzi ori Elena Udrea au ajuns în Guvern mulțumită altor merite decât... înaltelor competențe de... profesioniști.
## „Reformă pe pâine”
„Marile reforme morale și instituționale nu pot începe, în contextul lumii contemporane, decât de la reforma individului, de la identificarea și relansarea adevăratului său potențial” – afirmă Andrei Pleșu în noua sa carte „Despre frumusețea uitată a vieții”. Readucerea în discuție a conceptului de reformă și – prin extensie – de reformare a compartimentelor vieții administrative a unei țări acum poate să ni se pară tardivă.
Despre reformă și reforme în România se vorbește și se dezbate începând din 25 decembrie 1989. Atunci s-a aplicat prima reformă: Frontul Salvării Naționale, după ce a ucis prin condamnare la moarte, a scos în afara prevederilor juridice condamnarea la moarte. Deși, fie vorba-ntre noi, într-un sondaj, cam mulți români au fost doritori de a se reintroduce pedeapsa cu moartea...
Au urmat imediat și alte „reforme”: în ianuarie 1990, plata salariilor pe decembrie anul anterior, tuturor oamenilor muncii, de pildă, deși românii în decembrie 1989 nu au muncit decât în fața TVR; tot atunci, li s-au dat lucrătorilor din CAP „drept de proprietate” 50 de ari, nu 10 ari, cum a fost prevederea din anul 1955, trecându-se rapid la spulberarea fermelor; pe urmă s-a ordonat, „legal”, sub Petre Roman, ca întreprinderile și fabricile să se numească „societăți comerciale”, cu aer de modernizare și adaptare la lumea mare și, mai ales, capitalistă. Tot atunci s-a promulgat cea mai frauduloasă lege românească, tipic românească, înființarea regiilor autonome, pe energie electrică, pe transporturi, pe petrol, pe gaze, pe ape, pe cărbune, pe
păduri etc., de la care a pornit tăvălugul prăbușirii economiei românești – la modul controlat de guverne și CPUN –, rezultând devalorizarea galopantă a leului, a vieții cetățenilor și declanșarea furtului generalizat în țară. Toate acestea, tot reforme au fost numite de către diriguitorii de atunci. Astfel le numesc și acum, diferența stând în faptul că acum reforme au început să fie denumite dezastrele și genocidul!
Alături de acelea, au început să se reformeze: învățământul (acum se numește educație și e pe făraș!), sănătatea (și a început să se pună semnul egal între sănătate și moarte), armata (rămasă doar o mână de oameni prost echipați, prost plătiți, prost pensionați), poliția (ajunsă să închirieze pistoale și să folosească armament cu biluțe și aer comprimat), securitatea (cuvânt ajuns echivalent cu ascultarea telefoanelor și trasul cu ochiul pe gaura cheii), mai puțin sistemul cultural (aici se ocupă cei din interior să-l reformeze după chipul și asemănarea... Cotroceanului), pe care oricum nu a dat niciodată nimeni nici măcar o ceapă degerată, cu atât mai puțin după 1990, pentru că, să fim bine înțeleși, să păstorești mai peste tot câte o formație de dansuri populare (de nelipsit, dacă e vorba de scris cu oi pe dealuri!) nu înseamnă că se produce cultură, cel mult se conservă ceva, numai că și astfel de „conservări” sunt aplicate deviant, fără profesionalism.
După 1991, fiecare guvern proțăpit la putere a lansat propriile reforme, în toate domeniile, fără deosebire, după cum se spunea. Tranziția spre economia de piață a devenit slogan, o lozincă de dimensiunile podurilor rulante. Astfel, reformele aplicate de prim-miniștrii Stolojan, Ciorbea – cel care a lansat, într-o noapte, cea mai performantă expresie cu privire la economia românească: „De azi românii vor mânca privatizare pe pâine!”, Radu Vasile etc. i-au adus, fără deosebire de naționalitate, vârstă sau sex, pe români în situația să deplângă vechiul regim, cel ceaușist, și să îngroașe rândurile vizitatorilor de la cimitirul unde, nici după atâția ani, nu sunt lăsați să-și doarmă somnul veșnic nici Nicu, nici Leana. Nimic, prin intermediul celor două Camere parlamentare, nu se poate aplica viguros, cu seriozitate și responsabilitate, pentru că mereu trebuie să vină Boc cu iresponsabila asumare a răspunderii Guvernului. În întreg acel spațiu „reformator” nu se rețin decât: jaf, furturi, fiscalitate bolnavă, corupție la nivel de stat, începând de la Guvern și până la vameși și polițiști.
Mai departe? Mai departe, ne aflăm în 2011. Guvernul, după atâtea „reforme” – care nici ele nu sunt reușite, nici nu se aplică –, este șubrezit și ruinat, de te miri cum mai stă Boc agățat de scaun ca bunica lui Bulă de marginea balconului. Se bat tobe despre schimbări în structurile administrative, dar reformele mult trâmbițate rămân aruncate în legi pe care nu le ia nimeni în seamă. Nu se aplică sau se aplică pe sprânceană...
Ce rămâne? Poate – după afirmația lui Andrei Pleșu – recurgerea la un nou început. Adică? Adică să pornim de la reforma și reformarea individului. După vechiul sistem: prin munca aia cu omul, de la om la om... Cine știe, poate, într-o după-amiază, la o bere, după ce s-au încasat niște lefuri ciuntite cu 25%... Altă cale nu se-ntrevede deocamdată...
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.