Marian Florian Săniuță

„De la votul cenzitar la candidatura cenzitară”

Conform definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 1998, sistemul electoral cenzitar reprezintă „sistemul în care recunoașterea dreptului de vot este în funcție de îndeplinirea de către alegători a anumitor condiții, în primul rând în funcție de avere”.

Votul cenzitar s-a practicat pe scară largă înainte de instituirea votului universal, în România fiind introdus prin Legea electorală din anul 1864, care împărțea electoratul în două categorii:

– electoratul rural – cei care plăteau o dare către stat de 48 de lei;

– electoratul urban – cei care plăteau o dare către stat de 110 lei.

Aveau dreptul de a fi scutiți de censul de avere alegătorii care aveau calitatea de preoți ai parohiilor, profesorii academiilor și ai colegiilor, doctorii și licențiații diferitelor facultăți.

Acest sistem de vot cenzitar s-a păstrat până în anul 1917.

Logica probabilă a acestui sistem stătea în condiționarea de a fi instruit și/sau a deține proprietăți și, implicit, putere economică pentru a putea vota, considerând că în acest fel electorul nu depindea de alții, era capabil de a-și fundamenta votul pe rațiune și instruire, fără ca puterea economică a altora, în speță candidații, să-i influențeze opțiunea. De aceea, excepțiile de la achitarea dărilor electorale mi se par a fi grăitoare.

Evident că acest sistem nu a fost unul perfect, pentru că istoria l-a negat, era un sistem nedrept, cel puțin din perspectiva unui elector care avea capacitatea economică de a-și exprima votul la un sufragiu, dar, la următorul, grație legilor dure ale economiei de piață, și-l pierdea, nemaiavând posibilitatea de a achita taxele respective, în esență o taxă pe avere, deși avea experiența, obiectivitatea și priceperea de a alege.

Dar ce se întâmpla în forul ales prin votul cenzitar?

Acolo pătrundeau, se exprimau și hotărau doar cei a căror avere le permitea să intre în competițiile electorale. Bogăția, practic, se regăsea atât la cei ce votau, cât și la cei ce erau votați. Iar în acest cerc închis, deciziile se luau de către cei bogați pentru cei bogați.

Sigur, aceasta este o viziune simplistă, dar, cred eu, adevărată.

La granița dintre secolul XIX și secolul XX, un sistem care era sortit pieirii încerca să-și conserve privilegiile în fața unor schimbări inevitabile după revoluțiile democratice de la 1848. Logica democrației a îndepărtat cerința ca alegătorii să aibă proprietăți și să voteze doar dacă achită o taxă pe avere.

Votul a devenit universal și, în egală măsură, a devenit marfă, pentru că acesta se vindea atât în mediul rural, cât și în cel urban pentru te miri ce.

În esență, cei bogați își asigurau dreptul de a intra în forurile decizionale pe baza cumpărării, legal sau nu, a voturilor celor săraci. Tot cei bogați își puteau asigura finanțarea campaniilor electorale, propaganda și influențarea celor mulți. Cu timpul, metodele de influențare au evoluat, s-au diversificat și perfecționat. Esența a rămas aceeași.