Viorel Constantinescu

Declarația mea politică de astăzi este intitulată „Drumul banilor în Parlamentul României”.

Și a fost dezbaterea din Parlamentul României referitoare la Legea bugetului de stat pe anul 2009, proiect cu care cele două tabere, una nihilistă și alta generoasă, obișnuită cu haosul, s-au înfruntat, tocându-și timpul și nervii până adânc în miezul nopții.

Oamenii se așteptau la o confruntare privind filozofia bugetului construit de Guvernul României pe previziuni sumbre care, încet-încet, se adeveresc, dar scopul opoziției nu a fost acela de a-și introduce în buget elemente de corecție cu efecte asupra constituirii și distribuției bugetare, ci de a întârzia adoptarea acestei legi. Și cum întârzii un car în deplasare mai bine și mai eficient decât băgându-i bețe în roți? Și s-au introdus amendamente cu toptanul, pentru câteva zile Parlamentul având imaginea sumei tuturor consiliilor locale.

Prin amendamentele introduse s-ar fi reușit modernizarea infrastructurii României aproape în întregime, și totul într-un an de zile, ca-n basmele copilăriei. Bineînțeles că toate solicitările făceau parte din mecanismul de întârziere a lucrărilor, dar cred că și în aceste condiții nu-și găsesc locul expresii care să ducă în derizoriu abordarea cu realism a necesităților din infrastructură.

Ni s-a propus cu seninătate să aprobăm reabilitarea structurală și funcțională a unei școli cu patru săli de clasă, prin alocarea unei sume care reprezenta de multe ori costul pentru o clădire nouă, similară ca arie construită desfășurată.

De foarte multe ori, cu entuziasmul evlaviei artificiale, se cereau bani pentru reparații sau pentru terminarea lucrărilor la biserici care erau numite „locașuri de cult”, adică locuri de unde se poate trage, fără să fii văzut, împotriva celor care au alcătuit bugetul. Oare această formă nu este secantă cu blasfemia?

Opoziția, dirijată cu pricepere într-ale risipei, cu entuziasm stahanovist demn de liberalismul actual, a luat la rând toate amendamentele și astfel am reușit să o remarcăm pe Valentina Tereskova de Ialomița, care a dat tractorul pe rachetă, cerând în serie tot ce se poate cere, că tot nu e de la noi, e de la ăia care trebuie încurcați, întârziați, împiedicați.

Și dacă oboseala, neatenția sau plictiseala, stări omenești, deveneau stăpâne, și am fi votat câteva dintre propunerile de amendare a bugetului profund nerealiste?

Dacă am fi votat pentru balastarea unui drum cu lungimea de doi kilometri dintr-un sat oarecare suma de 15 miliarde? Eram cu toții părtași la metamorfoza drumului banilor în drumul oaselor?!

S-a întronat imaginea că în Parlamentul României se poate orice când e vorba de banii altora, adică ai contribuabililor.

S-a întronat imaginea că noi putem să numim o biserică „locaș de cult”, că putem să cheltuim oricât, fără măsură, că în numele Atotputernicului se poate și ne-am jucat cu banii contribuabililor, susținând, în valuri de presiune, orice amendament care avea o singură calitate: să fie, dacă se poate, total nefundamentat.