Nicolae Păun

Declarația mea politică de azi se dorește a fi un semnal de alarmă la adresa Ministerului Justiției și a structurii din subordinea acestuia – Administrația Națională a Penitenciarelor, care „aplică în domeniile ce o privesc strategia Guvernului României în executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești”, conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile ANP.

Mai mult chiar, la alin. (1) și (3) din art. 1 al anexei nr. 1 la Decizia nr. 507 din 21 mai 2012 a Ministerului Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor – privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a unităților

* penitenciare este prevăzut că: „Penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive și cu asigurarea intervenției recuperative, în condiții care garantează respectarea demnității umane.”

În contrast cu aceste texte de lege care sună atât de bine în teorie, realitățile crude din închisorile românești evidențiază stringența și amploarea problemei supraaglomerării penitenciarelor, care, împreună cu subfinanțarea sistemului penitenciar din cauza crizei economice din ultimii ani, determină condiții de detenție greu de suportat.

Datele recente din cursul acestui an arată că în spațiile de cazare din unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor erau cazate 33.353 de persoane private de libertate, rezultând existența unui deficit de 14.398 de locuri de cazare și a aceluiași număr de persoane private de libertate supuse, implicit, unor tratamente inumane și degradante.

Nerespectarea normelor europene în materie de condiții umane de deținere – 4 metri pătrați pentru un deținut, exclusiv mobilierul și grupul sanitar – a condus la încălcarea demnității umane a persoanelor private de libertate și, pe cale de consecință, la un număr mare de condamnări ale statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în 2011, statul român a fost condamnat în 33 de spețe de acest gen la CEDO și la plata a 230.000 euro și 10.000 franci elvețieni; în 2012, România a fost condamnată în 10 cazuri și obligată la plata a 10.000 de euro în favoarea foștilor deținuți reclamanți; în 2013, a fost condamnată la plata a 221.000 euro despăgubiri, în urma a 32 de sentințe CEDO în astfel de spețe, iar în 2014 statul român a pierdut 11 procese similare, fiind obligat la plata a 64.000 de euro. Concluzia nerezolvării problemei cronice a sistemului penitenciar românesc a costat România, pe lângă prejudiciul de imagine, sume totalizând 525.000 euro și 10.000 franci elvețieni.

Tocmai în vederea legiferării singurei soluții prin care statul român poate rezolva problema supraaglomerării închisorilor și respectării normelor europene în materie penitenciară, am elaborat, în 2013, Propunerea legislativă pentru amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse, pe care, din cosmopolitism, colegii parlamentari nu au votat-o încă.