Emilian Valentin Frâncu

Declarația mea politică se intitulează „Educația este scumpă, dar și mai mult ne costă prostia”.

Un român care timp de mai mulți ani a studiat la câteva prestigioase instituții de învățământ superior din Statele Unite ale Americii vorbește, într-un recent interviu, cu nonșalanța specifică unui om de bună-credință care crede că ideile novatoare se pun în practică pentru simplul fapt că ele aduc progresul și binele social:

„Am revenit în țară cu gândul să contribui cu tot ce am dobândit eu mai valoros la cel mai important proiect al României în următorii 10 ani, și anume transformarea școlii ca sistem.

După reforma lui Spiru Haret din anii 1890–1900 și după reforma comunistă din anii 1945–1950, o a treia transformare, necesară, a sistemului educațional din România încă nu a avut loc, în ciuda faptului că țara noastră s-a pregătit multă vreme să devină – și a devenit – membră a Uniunii Europene”. Așa spune el, vorbind despre intențiile sale de viitor.

Tot ce susține acest român revenit acasă este nu doar de bun-simț, ci și de o actualitate și de o urgență deosebite, chiar dacă unora dintre guvernanți ar trebui, poate, să li se traducă din română în română un anumit pasaj în care este vorba despre rolul strategic al educației ca sistem public, acela de „unic generator sustenabil de resursă umană înalt competitivă, dar numai cu condiția ca, prin reproiectare, sistemul să conțină procese interne care să-i asigure poziționarea dinamică și continuă ca prim factor al dezvoltării durabile a societății”.

Din păcate, ceea ce va afla foarte curând acest idealist entuziast este realitatea dură a faptului că, din păcate, România a devenit țară a tuturor posibilităților doar în sens negativ.

Altminteri, cum și-ar putea explica el minciuna cu putere de lege care spune că salariile profesorilor din România se majorează cu 50%?

Și cum ar putea el decodifica, din punct de vedere semantic, recenta rectificare de buget prin care s-au diminuat cu 676 de milioane de lei fondurile și așa insuficiente ale Ministerului Educației, Cercetării și Inovării?

Ar accepta el să predea orice materie de învățământ pe o leafă de toată jena într-o școală din mediul rural, unde nu există manuale, apă curentă sau o toaletă cât de cât ecologică și până la care se ajunge pe jos, prin noroi, după un drum de câțiva kilometri?

L-ar mulțumi oare justificările guvernanților, cum că momentan nu sunt fonduri, că omenirea trece printr-o perioadă de criză, că învățământul consumă mult și nu produce rezultate în plan imediat? De zeci de ani, în România tot auzim un fel de sfântă lozincă despre cât de scumpă este educația, la propriu și la figurat. Și tot de zeci de ani înțelegem, pe pielea noastră, cât de mult ne costă prostia.