Declarația politică este intitulată „9 noiembrie — Ziua Internațională de Luptă împotriva Rasismului și Antisemitismului”.
Astăzi este Ziua Internațională de Luptă împotriva Rasismului și Antisemitismului. În fiecare an, pe 9 noiembrie sunt comemorate victimele „Nopții de cristal”.
Pe data de 9 noiembrie 1938 naziștii au început un pogrom împotriva evreilor, majoritatea sinagogilor fiind arse în întregime. În toată țara magazinele evreiești aveau vitrinele sparte, de unde provine și numele „Kristallnacht”, care în traducere liberă înseamnă noaptea sticlelor sparte („Noaptea de cristal”).
Peste 7.000 de magazine au fost atacate și distruse, aproximativ 200 de sinagogi arse, peste 30.000 de evrei arestați și trimiși în taberele de concentrare. Violența a durat 24 de ore, 91 de evrei fiind uciși. Toate aceste crime au fost înfăptuite la comanda statului nazist de la acea vreme, în conformitate cu politica sa naționalistă, rasistă și antisemită.
În fiecare an, în data de 9 noiembrie rețeaua UNITED organizează o campanie europeană pentru a comemora trecutul și a protesta împotriva formelor contemporane de fascism și antisemitism.
Pogromul „Nopții de cristal” a marcat un punct de răscruce în acțiunile împotriva evreilor, pentru că a fost prima situație din istoria modernă în care violența a fost îndreptată pe scara largă și în mod deliberat împotriva evreilor într-o țară vest-europeană.
Rasismul reprezintă un grup de atitudini care își au sursa în convingerea că diferențele sociale și culturale se explică prin diferențe biologice și ereditare. A.J. Heschel spunea că „rasismul este cea mai gravă amenințare adresată unui om de către alt om — un maximum de ură cu un minimum de motivație.”
Rasismul presupune, așadar, că oamenii sunt inegali, în funcție de etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii, adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare.
Din punct de vedere psihologic, se consideră rasismul ca o reacție de apărare a individului, care ia naștere prin teama de a pierde identitatea, caracterele de rasă proprii sau ca o reacție a unor elemente deziluzionate, frustrate, care caută să-și justifice eșecurile suferite și să-și descarce nemulțumirea pe o minoritate.
Rasismul este procesul de discriminare datorat credințelor și ideologiilor produse în secolele XIX și XX de către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau de germanul nazist Alfred Rosenberg, conform cărora rasele omenești pot fi clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care par a fi înzestrate.
Antisemitismul este rasismul împotriva evreilor, atitudine (politică, socială etc.) ostilă față de evrei numai pentru faptul că sunt evrei. Această ideologie, considerând evreii ca rasă, face o confuzie între rasă și religie. Antisemitismul poate include opinii stereotipe și prejudecăți sau forme politice care pot merge de la încercarea de a discrimina, izola și oprima până la violența fizică contra evreilor.
Evreii au fost acuzați că vor să conducă lumea folosind banii furați de la alții. Manifestarea cea mai oribilă a antisemitismului a venit odată cu ascensiunea lui Hitler și cu ideologia nazistă a purificării rasiale. Naziștii îi clasificaseră pe evrei ca fiind o periculoasă antirasă care amenința bunăstarea lumii. Această ideologie a devenit un stimulent important în procesul care a condus la anihilarea evreilor din Europa între 1938 și 1945. Milioane de evrei, deportați din toate statele controlate de Germania, au murit în lagăre de concentrare în timpul Holocaustului.
După ce naziștii au ajuns la putere în 1933, evreii au fost supuși din ce în ce mai mult tratamentelor discriminatorii, care, de obicei, erau însoțite de violență organizată. Debutul opresiunii a constat în provocarea terorii prin izbucniri de violență și interzicerea participării evreilor la viața publică, viața culturală, teatre, educație, ziare. Mulți evrei au fost trimiși în lagăre de concentrare, fără a avea altă vină decât aceea de a fi evrei.
Persecuțiile asupra evreilor s-au desfășurat în trei etape principale: embargo economic și izolare socială (între 1933 și 1935), anularea cetățeniei germane (1935—1938) și pogromuri asupra evreilor, în Germania în noiembrie 1938.
În 1935, Guvernul nazist introduce în Germania o elaborată legislație rasială, prin intermediul căreia evreilor li
se retrăgeau drepturile cetățenești, primind, în schimb, statutul de „subiecți” ai Reich-ului.
Acestora li se interzice prin lege să se căsătorească și să întrețină relații sexuale cu persoane de origine ariană. Cele mai importante legi purtau următoarele denumiri: „Legea pentru protejarea sângelui german și a onoarei germane”, respectiv „Legea privind cetățenia în Reich”, „Legea pentru protejarea sănătății genetice a poporului german”.
Conform definiției naziste, un evreu era o persoană ai cărei bunici erau evrei (trei din patru). Ceilalți erau persoane cu sânge impur de gradul I (doi bunici evrei), respectiv, gradul al II-lea (un bunic evreu). După 1935 se emit numeroase decrete menite să-i scoată integral în afara legii pe evrei, privându-i astfel de cele mai elementare drepturi umane.
În 1937, în data de 8 noiembrie, în orașul München, oficialii naziști au organizat o expoziție itinerantă intitulată „Evreul etern”. Expoziția promova imagini stereotipice ale Evreului (generic), perceput de către ideologia nazistă drept cea mai mare primejdie pentru omenire. Erau prezentate, în paralel, fotografii, caricaturi și scurte texte în care erau scoase în evidență „caracteristicile antropomorfice” ale evreilor, egoismul acestora, „răutatea specifică rasei”, dorința de a domina lumea, înclinația către comunism etc.
Începând cu 1938, evenimentele au luat o nouă turnură. Proprietățile evreiești, case, magazine, fabrici, au fost jefuite în mod sistematic. În acest timp, asuprirea evreilor din punct de vedere economic a ajuns la momentul culminant. Organizațiile și comunitățile evreiești și-au pierdut statutul legal. Începe deportarea în forță din Germania a evreilor cu cetățenie poloneză, fiind trimise la granița cu Polonia 17.000 de persoane. Statul polonez le-a refuzat însă dreptul de ședere pe teritoriul țării, aceștia fiind nevoiți să se stabilească într-un oraș de pe graniță, Zyboshin.
În luna iunie 1938 au fost incendiate sinagogile mari din München, Nürnberg și Dortmund.
În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, acte de violență împotriva evreilor au izbucnit pe întreg teritoriul Germaniei naziste și pe teritoriile ocupate de aceasta. Totul a pornit de la asasinarea ambasadorului Germaniei la Paris de către un tânăr evreu, Hirschl Greenspahn, ai cărui părinți, evrei de origine poloneză, fuseseră deportați din Germania. Aflând de condițiile îngrozitoare în care trăiau părinții lui, tânărul Greenspahn a hotărât, ca act de protest, să-l ucidă pe ambasadorul german (7 noiembrie).
Urmarea a fost o izbucnire de antisemitism care a depășit orice limită în toate mediile publice germane, susținută și de oficialitățile de la guvernare. La München, pe 9 noiembrie, în cadrul unei întruniri de mare amploare a liderilor naziști, s-a luat hotărârea de a da mână liberă la orice acțiuni îndreptate împotriva evreilor.
În două zile, peste 1.000 de sinagogi au fost incendiate, peste 7.000 de magazine cu proprietari evrei au fost distruse,
alături de case, școli, spitale, cimitire evreiești, fără ca poliția sau pompierii să intervină. 91 de evrei au fost omorâți în timpul pogromurilor, acestui număr adăugându-i-se, ulterior, și numeroasele cazuri de sinucidere declanșate de groaza și disperarea din acea noapte. În jur de 30.000 de evrei au fost arestați și trimiși în lagărele de concentrare Dachau, Sachsenhausen, Buchenwald.
Noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 a fost numită „Noaptea de cristal” („Noaptea sticlelor sparte”), din cauza cioburilor vitrinelor și ferestrelor sparte care au acoperit străzile orașelor.
„Noaptea de cristal” marchează momentul în care regimul nazist a început încarcerarea evreilor pe scară largă, doar pe baza etnicității lor. A fost punctul de pornire în ceea ce privește punerea în practică a retoricii antisemite de către Guvernul nazist și în ceea ce privește luarea unor măsuri violente împotriva evreilor, măsuri care au culminat cu Holocaustul, cu uciderea sistematică, finanțată de stat, a evreilor.
Deși au existat cazuri de persoane de origine nonevreiască care au arătat curaj și compasiune, ajutându-și concetățenii evrei în timpul „Nopții de cristal”, totuși majoritatea populației civile a asistat pasivă la violențe.
Începând cu 1938, naziștii extind granițele celui de-al Treilea Reich, își impun dominația asupra țărilor ocupate din Europa și, totodată, încearcă să își impună ideologia. Exportul de ideologie nazistă nu se bucură însă de un veritabil succes. Hărțuirea, persecutarea, discriminarea și prejudecățile manifestate față de evrei, din cauza apartenenței lor etnice și religioase, compun, toate împreună și fiecare în parte, antisemitismul.
Antisemitismul a fost exprimat de-a lungul secolelor prin: masacrarea evreilor, discriminarea lor prin interzicerea practicării anumitor meserii, interzicerea căsătoriilor dintre evrei și neevrei, confiscarea averilor evreilor.
Înainte de secolul al XIX-lea, ura față de evrei se axase, în principal, pe ostilitatea religioasă dintre iudaism și creștinism.
Având statutul de cea mai proeminentă minoritate religioasă din Europa creștină, evreii erau o prezență tolerată și persecutată, în același timp.
Pe parcursul secolului al XIX-lea apar și primele teorii rasiale, cele mai multe bazate pe ideea existenței unui sistem ierarhic bine stabilit, care-i împărțea pe oameni în grupuri rasiale distincte.
În secolul al XX-lea, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, 6.000.000 de evrei au fost uciși de regimul nazist al lui Adolf Hitler în lagăre special construite în acest scop.
Ziua Holocaustului se comemorează în lume la date diverse. În Israel, Holocaustul este rememorat la 19 aprilie, dată legată de momentul eroic al izbucnirii revoltei în ghetoul din Varșovia. Există și o Zi Internațională a Holocaustului, 27 ianuarie, data eliberării, în 1945, a lagărelor de exterminare Auschwitz-Birkenau.
Istoricul Jean Ancel, evreu originar din țara noastră, este cel care, în calitate de membru al Comisiei Wiesel, a propus 9 octombrie ca dată semnificativă pentru comemorarea victimelor Holocaustului în România.
În România, minoritatea mozaică (evreiască) constituie mai puțin de 0,1% din populație. Primii evrei au ajuns în zona carpatică, aduși fiind de legiunile romane. Primele așezări de evrei au apărut în Țara Românească în timpul Imperiului Otoman. Tot în aceeași perioadă apar și evreii care s-au așezat în Transilvania, ei venind din vestul Europei. Evreii erau organizați în comunități numite bresle.
La jumătatea secolului al XVI-lea este atestată prima comunitate evreiască în București, formată, în principal, din evrei sefarzi, care au venit din Constantinopol, Salonic și alte parți din regiunea Balcanilor.
Secolul al XVII-lea a adus o mai bună integrare în viața socială a evreilor. Comercianții și meșteșugarii evrei asigurau un flux continuu de bunuri pe piața internă, mențineau schimburile comerciale și ajutau la integrarea noii structuri economice în cadrul pieței europene. Comunităților evreiești li s-a acordat libertate religioasă și dreptul de autoguvernare în toate provinciile românești.
În secolul al XVIII-lea, numărul evreilor continuă să crească: ei puteau locui legal numai în anumite orașe (de exemplu Alba Iulia, în Transilvania) și nu aveau voie să dețină pământuri în proprietate, li se permitea să facă comerț și alte profesii libere.
Secolul al XIX-lea a adus Regulamentul Organic (1831), care îi lipsea pe necreștini de orice drept civil sau politic. La Congresul de pace de la Berlin (1879), România a fost forțată să modifice articolul 7 din Constituția din 1866 și să acorde evreilor drepturi civile. Din păcate, aceste drepturi au fost acordate doar individual, și nu colectiv.
În 1930, în România interbelică trăiau 756.930 de evrei, adică 4,2% din populația țării. 13,6% din evreii români locuiau la oraș. 10% din populația capitalei București era la acea dată populație evreiască (69.885 de persoane).
În pofida faptului că în 1934 a fost promulgată Legea pentru folosirea personalului românesc în întreprinderi, până în 1937 evreii români s-au bucurat de o perioadă relativ relaxată.
În 1937, Guvernul celor 44 de zile, cunoscut și ca Guvernul Goga, a emis Decretul-lege nr. 169 — Decret-lege asupra revizuirii cetățeniei. 30% din cetățenii de origine evreiască și-au pierdut cetățenia română și au devenit apatrizi în urma acestui decret-lege.
În anii care au urmat, situația evreilor români s-a înrăutățit: legi și decrete, precum Decretul-lege nr. 2.650 din 1940, au fost preludiul a ceea ce avea să urmeze: legea a definit calitatea de evreu în spirit rasist și a legiferat „inferioritatea rasei evreiești”. Căsătoriile mixte dintre evrei și „românii de sânge” au fost interzise, evreii nu mai puteau fi funcționari publici, membri în consiliile de administrație,
militari, avocați, experți, editori de cărți, și nici oameni de serviciu în instituțiile publice.
Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, în România au trăit 800.000 de evrei. La sfârșitul războiului au rămas 400.000 de evrei. Între anii 1950 și 1960, peste 350.000 de evrei au emigrat în Israel.
Din 1989, mici grupuri și mișcări naționaliste și neonaziste s-au format în România și în străinătate. După 1989, atitudinea guvernelor României față de evrei a fost destul de ambiguă, pe de o parte au căutat să aibă relații bune cu comunitatea evreiască și cu statul Israel.
În România au avut loc câteva acte de violență îndreptate împotriva comunității evreiești de aici și a patrimoniului acesteia: svastici pe Teatrul Evreiesc, pe clădirea în care își are sediul Comunitatea Evreiască din Cluj-Napoca au fost scrise mai multe inscripții antisemite și svastici, la fel și pe Monumentul martirilor evrei victime ale Holocaustului, devastarea Cimitirului Evreiesc din București.
Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România (MCA România) a fost înființat în mai 2002 și a fost înregistrat ca persoană juridică română nonprofit și nonguvernamentală. Necesitatea unei astfel de organizații a fost identificată după observarea direcției în care societatea română s-a orientat după 1989, anul în care era comunistă a luat sfârșit.
Se pare că oficialitățile române, care adoptând premisa conform căreia în România nu există antisemitism, încă sunt indecise în a considera existența unei organizații precum MCA România ca fiind necesară. Această premisă scoate în relief lipsa dorinței de a aborda problemele create de manifestări antisemite într-o manieră realistă și corectă din punct de vedere social.
În 1993, Consiliul Europei a creat Comisia europeană împotriva rasismului și intoleranței (ECRI). Acest organ independent de protecție a drepturilor omului controlează minuțios situația în fiecare stat membru în materie de rasism, discriminare rasială, xenofobie, antisemitism și intoleranță și adresează Guvernului din fiecare țară recomandări specifice.
Astăzi, antisemitismul se manifestă prin acțiunile teroriste ale unor organizații islamice precum Hamas sau Hezbollah, dar și prin campanii media (susținute de organizații arabe sau islamice) prin care se încearcă convingerea opiniei publice internaționale că statul Israel este un stat dictatorial care nu vrea altceva decât să distrugă islamul și pe palestinieni. Atât Hamas-ul, Hezbollah-ul, cât și Al-Qaeda susțin că unul dintre scopurile lor este distrugerea Israelului.
Un studiu realizat anul trecut de institutul de cercetare Pew, care se ocupă de sondarea atitudinilor globale, a arătat faptul că mulți europeni aveau o opinie nefavorabilă atât față de evrei, cât și față de musulmani. Cauzele primare ale acestui fenomen reflectă grijile și reticența europenilor față de imigrație, globalizare și problemele economice. Cel mai înalt nivel al prejudecății a fost înregistrat în Spania, unde 46% din
repondenți au recunoscut că nu-i au la inimă pe evrei, față de 40% în 2006. Aceștia nu sunt văzuți cu ochi buni nici de mai mult de o treime dintre polonezii și rușii care au răspuns chestionarelor Pew, dar nici în Germania (25%) sau în Franța (20%). Opiniile pozitive au crescut odată cu cele negative, iar atitudinile tolerante primează în toate țările vizate de studiu, mai puțin în Spania.
Rasismul și intoleranța au existat ieri, există și azi și reprezintă cauza numeroaselor tragedii umane: războaie, urmăriri în justiție și discriminarea împotriva minorităților, chiar suprimarea lor fizică.
Antisemitismul este cultivat și manipulat de cei care sunt conștienți de efectul nociv al acestui gen de rasism absolut. Poporul evreu a trăit tragica experiență a consecințelor ideologice care neagă demnitatea fundamentală a omului. În calitate de creștini, trebuie să nu acceptăm atitudinile rasiste față de nicio etnie și, în special, față de evrei. Fiecare caz de antisemitism trebuie condamnat rapid și ferm. Este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să acționeze, să ia atitudine pentru a ne proteja pe noi înșine sau pe ceilalți de diversele forme ale discriminării.
Ziua Internațională de Luptă împotriva Rasismului și Antisemitismului comemorează victimele „Nopții de cristal”. Suntem datori față de propriile noastre conștiințe să ne aducem aminte de acest fapt cutremurător nu numai pentru că suntem în preajma unei comemorări, ci pentru că 9 noiembrie 1938 marchează un început simbolic al Holocaustului. Suntem datori, în continuare, să urmărim evenimentele lumii și să ne oprim o clipă pentru a comemora evenimente ce nu trebuie să mai aibă loc niciodată.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.