Emilian Valentin Frâncu

Declarația politică este intitulată „Europa nu crede în lacrimi”.

Născuți în spațiul mioritic în care destinul face legea, românii au fost obișnuiți, din generație în generație, să-și accepte soarta. La români, destinul funcționează implacabil și nu i se poate sustrage nimeni. „Nici bogatul, nici săracul”,

după cum cântă lăutarul plătit de bogat pentru a-l liniști pe sărac.

Când se întâmplă să moară câte un român călcat de mașină pe trecerea de pietoni sau pe trotuar – destul de des deci –, este imposibil să nu explice vreun înțelept local că „așa a fost să fie”. De cele mai multe ori, prin lipsa de reacție pe care o manifestă în astfel de situații, statul român confirmă, de la caz la caz, că ori „așa a fost să fie”, ori „așa a vrut Dumnezeu”. Între timp, tot mai mulți români au înțeles că viața lor nu valorează mare lucru, fie că se află în casă sau pe stradă, la ușa vreunui cabinet medical sau pe vreun pat de spital, fie că se află în România sau în afara ei.

De curând însă, grație posibilităților pe care ni le oferă media, am înțeles cu toții cât de lipsită de importanță este viața unui român. O lume întreagă a putut să observe cum, în spațiul geografic al unei culturi milenare, într-o lume ce se dorește continuatoarea de succes a celei ce a strălucit în rândul civilizațiilor antice și renascentiste, un om a agonizat mai bine de 30 de minute fără să primească de la semenii lui minimul de ajutor ce l-ar fi salvat sau măcar ar fi putut să-l salveze.

Am putea condamna indiferența criminală a acelor indivizi care, prin inacțiunea lor evident penală, l-au lăsat să moară pe cel ce, aflat în justificată criză de inspirație, a strigat după ajutor în limba română, dar cel mai importat este să analizăm cazul, devenit deja fenomen, și să înțelegem cum s-a ajuns aici, ca un om să fie lăsat să moară pe străzile unei țări membre a Uniunii Europene doar pentru că era român.

Ar trebui să avem curajul să recunoaștem că această stare de fapt nu este expresia fricii populației indigene de a-și pierde locurile de muncă în favoarea mai puțin pretențioșilor români. În Italia, ca și în Irlanda, românii coexistă alături de multe alte minorități etnice, provenite de pe cel puțin patru continente în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite decât cele din țările de origine. Aversiunea crescândă a autohtonilor occidentali față de români are la bază diferența uriașă dintre modul de viață occidental, bazat pe respectarea cvasigeneralizată și necondiționată a legii, și cel adus de români dintr-un spațiu în care legea, în general, și normele de conviețuire, în special, nu valorează mai nimic.

Aceasta, și nu alta, este adevărata cauză a frustrărilor cărora trebuie să le facem față atunci când ieșim din România prin porțile sale vestice.

Tot aceasta ar putea deveni cauza irosirii șansei istorice de a înceta să mai doinim eterna jale și de a ne integra definitiv în sistemul socio-economic cel mai performant al mileniului – Uniunea Europeană.