Aurel Vlădoiu

Declarația politică este intitulată „Infernul marilor orașe”. În România ultimilor 18 ani, din cauza sărăciei generalizate, nu s-a construit foarte mult. Cu toate acestea, au dispărut multe parcuri și, în egală măsură, au dispărut spațiile verzi dintre blocuri. În locul lor au apărut construcții comerciale, de dimensiuni faraonice față de buzunarele românilor, dar și construcții destinate locuințelor. Acestea din urmă, aparent, încearcă să rezolve o gravă problemă a lumii orașelor: criza de locuințe. Departe de a o rezolva, prin supraaglomerarea rezultată creează alte probleme, fără răspuns pe termen scurt, mediu și lung.

S-a ajuns, de pildă, ca în municipiul reședință a județului pe care îl reprezint în Parlamentul României fiecărui locuitor să îi revină doar 4 m[2] de spațiu verde, adică de șase ori și jumătate mai puțin decât prevăd normele europene în materie.

Edilii marilor orașe sunt într-o goană teribilă, din ce în ce mai mare spre final de mandat, în ceea ce privește eliberarea autorizațiilor de construire, în special în centrele civice.

Ingeniozitatea lor este desăvârșită atunci când trebuie să-i găsească pe moștenitorii unor terenuri pe care s-ar mai putea construi ceva, orice. Moștenitorii, aflați uneori la mii de kilometri de țară, își vând ieftin drepturile litigioase unor întreprinzători care reușesc relativ ușor să intre în posesia respectivelor terenuri. Și așa, prin grija edililor, cu firmele de proiectare și construcție recomandate tot de ei, noii proprietari ridică alte blocuri între blocuri. Concluzia unanimă a specialiștilor responsabili este că în România actuală, în special în marile orașe, se construiește mult, haotic și fără nicio legătură în afară de logica profitului personal.

A fost nevoie de mai bine de 17 ani să apară un act normativ, cât de cât coerent, care să stopeze dispariția spațiului verde. Unii concetățeni de-ai noștri, poate mai sceptici sau doar mai realiști, spun că ar fi venit prea târziu, că răul cel mare, deja produs, ar fi ireparabil.

Iată de ce atrag atenția asupra necesității stopării fenomenului de sufocare a localităților României, în special a celor pe care oricum le numeam „aglomerări urbane”. În statele occidentale, de mult timp distanța minimă obligatorie dintre două construcții este suma înălțimilor acestora.

În țara noastră, Regulamentul general de urbanism aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 525/1996 recomandă distanța dintre două construcții, așa-zisa „distanță de însorire”, de cel puțin ½ din înălțimea celei mai înalte construcții. Nu cunosc niciun primar care să țină cont de această recomandare.

Dacă până cel târziu la sfârșitul anului în curs regimul construcțiilor în țara noastră nu va fi reglementat de o lege unitară, cu adevărat europeană, marile orașe ale României vor deveni marile ghetouri ale Europei, furnicare de oameni și mașini.

Vă mulțumesc.