Gheorghe David

Declarația politică este intitulată „Poate fi democrația un sport?!”.

În situații-limită, în delimitarea dintre învingător și învins, dintre învingători și învinși, nu de puține ori ne amintim sau ne este amintită cugetarea pe care Pierre de Coubertin a pus-o, cu peste un secol în urmă, la temelia jocurilor olimpice moderne: „Ai câștigat, mergi mai departe, ai pierdut, mergi mai departe.” În fond, este vorba despre triumful supremei înțelepciuni asupra propriilor limite, și nu este vorba numai despre indivizii superdotați fizic ori intelectual, ci și, în egală măsură, de colectivitățile care își regăsesc năzuințele și aspirațiile în talentul și abnegația celui ales/celor aleși să-i reprezinte.

Că ai ieșit primul, al doilea sau nu ai izbutit să treci nici măcar linia de sosire, importante rămân rosturile oricărei competiții: acelea de a-ți evalua lucid propriul potențial, în comparație cu cel pe care, prin regulile jocului, l-ai acceptat să-ți fie adversar, de a-ți corecta erorile și de a dovedi, printr-un gest de supremă frumusețe, că-ți este superior și că îi recunoști superioritatea printr-o bărbătească strângere de mână.

Este ceea ce ar trebui să se întâmple în orice competiție, inclusiv în cele politice, iar accesul pe primul loc al podiumului să fie acordat celui mai bun, fără ca cei care ți-au fost competitori să uite ori să cadă victimă neputinței de a se depăși într-o viitoare confruntare. Câtă vreme învingătorul îi va simți în spatele său pe învinși, se va simți mai motivat să continue, ieșirea din pluton a celor din urmă nefiind altceva decât dovada neputinței, că în confruntarea tocmai pierdută nu meritau să le fie pusă pe frunte cununa de lauri, ca supremă recunoaștere a calităților dăruite de Dumnezeu.

Aidoma oricărui sport rânduit să se desfășoare după reguli unanim acceptate și controlate de instituții anume învestite să vegheze la respectarea lor, câștigătorul și învinsul, deopotrivă, pentru a putea savura din plin bucuria sinceră a „spectatorilor din tribună”, nu au dreptul moral să întineze încrederea ce le-a fost acordată. Arbitrul suprem este „scorul” afișat pe tabela de marcaj, încercarea de a-l contesta prin alte mijloace decât cele unanim acceptate, înscrise în regulamentul de desfășurare, este sinonimă cu recunoașterea propriilor limite.

Am ținut să rostesc aceste cuvinte, fiind convins că veți desluși dumneavoastră înșivă cui mă adresez, fără a mai fi nevoit să pomenesc numele celor cărora mă adresez.

Vă mulțumesc.