Dan Voiculescu

Declarația politică este intitulată „Traian Băsescu – o necesitate istorică”.

Mandatul președintelui Băsescu se apropie de final. Dacă va fi sau nu continuat de un al doilea mandat, vom decide cu toții peste două luni.

Analizând obiectiv prestația lui Traian Băsescu, pot afirma, în deplină cunoștință de cauză, că Domnia Sa a devenit un reper politic semnificativ, o veritabilă necesitate istorică. Voi explica de ce.

Până la alegerea sa în fruntea statului, funcționarea democrației românești a fost strict formală, iar separarea puterilor în stat pur simbolică.

În timpul guvernărilor PSD, partidul care câștigase alegerile deținea întreaga putere, Legislativul, Executivul și puterea judecătorească având, toate, aceeași culoare și aceleași obiective. Bune sau rele, istoria va decide.

Sigur, au mai existat fricțiuni între domnii Iliescu și Năstase, dar acestea au fost mai curând certuri de familie decât o confruntare între instituții ale statului.

Iar în guvernarea CDR, 1996–2000, ne-am confruntat cu un veritabil conflict tribal între capii care se coalizaseră pentru a forma Guvernul, și nu cu o tensiune instituțională între cele trei puteri în stat.

După cinci ani sub mandatul de președinte al lui Traian Băsescu, situația este radical schimbată: Guvernul este condus autoritar de președinte, Parlamentul se confruntă sistematic cu Executivul, după model american, miniștrii sunt anchetați de comisii parlamentare, iar ordonanțele și

proiectele de lege înaintate de Guvern trec selectiv, în funcție de dorințele și agenda forului legislativ.

La rândul lor, magistrații se află în conflict deschis cu Guvernul și Parlamentul, solicitând tocmai respectarea _de facto_ a statutului lor de putere în stat, iar Curtea Constituțională este frecvent solicitată să tranșeze disputele dintre puterile statului.

În aceste condiții, se impun două concluzii:

1. Sub presiunea constantă a președintelui său, România traversează o criză instituțională fără precedent.

2. Această criză poate constitui momentul emancipării instituțiilor fundamentale ale satului, momentul majoratului întârziat al democrației românești.

Tentația naturală a lui Traian Băsescu spre gesturi autoritare a determinat o contrareacție pe măsură, parlamentarii și magistrații, care până de curând păreau preocupați doar de mize private, au fost, practic, obligați să lupte pentru interese generale în care nu mai credea nimeni: democrație și separarea puterilor în stat.

Totodată, imposibilitatea acută a domnului Băsescu de a respecta onest un parteneriat politic fie cu stânga, fie cu dreapta a făcut posibil... imposibilul: de aproape trei ani PSD și PNL colaborează eficient, cu sau fără o înțelegere explicită.

Toate acestea demonstrează că, în ciuda rezervelor pe care le aveam cu toții, democrația românească este un organism sănătos, capabil să lupte împotriva oricărui virus. Și, pentru că în lupta cu virusul organismul se întărește, la cinci ani de la alegerea lui Traian Băsescu, România ar trebui să aibă astăzi anticorpi puternici care să poată respinge orice infecție autoritaristă.