Aurel Vlădoiu

Declarație politică: „Atentat la credință”

Schimbările radicale de sistem petrecute după 1990 au fost acceptate cu frenezie de unii și condamnate explicit sau implicit de alții.

Mai întâi a fost condamnată agricultura, prin „comisarii politici” din comisiile de lichidare a C.A.P.-urilor, care au intervenit brutal într-o zonă esențială a economiei în care forma de proprietate nu era de stat, ci privată.

A urmat condamnarea industriei, catalogată ca „ morman de fier vechi”. Guvernanții de atunci, astăzi vârf de lance împotriva corupției și a tot ce e rău în România, au înființat 6.000 de S.R.L.-uri cu obiect de activitate unic tăierea cu autogenul a industriei românești și vânzarea ei, în calupuri, pe celălalt țărm al Mării Negre.

Turismul, cu un instinct de conservare ceva mai pronunțat decât agricultura și industria, s-a împotrivit propriei eutanasieri. Cu toate acestea, nici aici rezultatele nu sunt foarte bune, nici măcar la fel de bune ca ale vecinilor noștri de la sud de Dunăre, în condițiile în care este știut că baza tehnico-materială a turismului nostru a fost dintotdeauna superioară celei bulgărești.

Oricât ne-am minți, trebuie să recunoaștem că și cultura românească a pierdut confruntarea cu subcultura transfrontalieră. Comisarii culturali încearcă să ne liniștească afirmând ori că este vorba despre un fenomen pasager, ori că, de fapt, aceasta este normalitatea, că în economia de piață rezistă doar ceea ce se vinde.

Un fenomen îngrijorător, în opinia mea, îl reprezintă procesul de modificare a limbii, a gramaticii, în primul rând, conform necesităților celor ce nu pun niciun preț pe gramatică. Construcții lingvistice care altă dată erau folosite exclusiv în zona penitenciarelor sau a celor fără tangență cu școala, astăzi sunt acceptate de comisarii de resort, impropriu spus „cercetători”, și, în consecință, acceptate și statuate de noile norme ale Academiei.

În fine, fără a avea pretenția că am amintit toate zonele societății devenite ținte ale bătăii de joc a noilor comisari politici, nu pot să nu aduc în discuție fenomenul cel mai îngrijorător cu care ne confruntăm: atacul la credință.

După dispariția Înalt Preasfinției Sale Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Teoctist, biserica noastră este atacată cu și mai mare înverșunare de comisarii politici ai vremurilor actuale, unii dintre ei deveniți acuzatori publici.

Ca primă putere în stat, putem să acceptăm sau să nu mai acceptăm această periculoasă stare de lucruri. Ca români, însă, nu ne este permis să tolerăm acest extrem de periculos atentat la credință!

Vă mulțumesc.