Vasile Pușcaș

Declarație politică intitulată „«Declasarea de urgență» a identității naționale”

Identitatea europeană, așa cum se afirmă în prezent pe scena internațională, nu este pur si simplu o sumă a identităților naționale ale statelor membre, ci este o construcție complexă care, prin includerea identităților naționale, face ca rezultatul final să poarte amprenta tuturor caracteristicilor naționale și a fiecăreia dintre ele.

A contribui la ceea ce înseamnă această identitate europeană înseamnă a-ți preciza și consolida caracteristicile identitare proprii.

Identitatea națională, definită și redefinită în cursul istoriei în funcție de liniile fundamentale ale evoluției istorice, nu înseamnă doar interesele de moment, ci continuă să înglobeze toate acele elemente care caracterizează civilizația unei națiuni: teritoriu, limbă, istorie, cultură, tradiție, caracteristici organizatorice statale, practici instituționale etc.

Despre identitatea națională s-au scris mii de pagini și cu siguranță se vor mai scrie mult mai multe în viitor. Identitatea noastră a fost invocată în discursurile publice în secolele trecute, de către cărturari, învățați și patrioți despre care, nu demult, se scria în cartea de istorie. În prezent, aceeași idee și-a găsit cu greu locul în discursurile patriotarzilor care își dispută locul în paginile cărților de istorie viitoare.

Stimați colegi,

Aceasta nu este o lecție de morală, nici de integrare europeană, nici de istorie, filozofie sau sociologie.

Această declarație politică este un semnal de alarmă cu privire la deschiderea unei cutii a Pandorei în ceea ce privește abuzurile care pot duce la distrugerea unor elemente definitorii pentru identitatea națională, în prezent și viitor.

Mă refer, în mod concret, la felul în care un membru al Guvernului României de astăzi, însărcinat cu managementul unui capitol important în viața oricărui stat — cultura — înțelege să conserve și să respecte monumentele istoriei naționale, elemente ale patrimoniului arhitectonic românesc, parte integrantă a identității naționale, așa cum este percepută de societatea românească, dar și de mediul internațional.

Dacă în toate statele Uniunii Europene se desfășoară, din punct de vedere al concepției urbanistice, nu o „declasare” a monumentelor arhitecturale, ci o includere a lor în ansamblurile moderne, prin investiții substanțiale în restaurarea acestora, în România se caută metode de distrugere a acestora.

Prin Ordinul ministrului culturii nr. 2.260/2008 se introduc în legislația noastră arbitrarul și netransparența, prin așa-numita „procedură de declasare de urgență”, ca o modalitate excepțională de radiere din Lista monumentelor istorice a unui bun imobil sau a unei părți din acesta, în cazul în care „substanța” acestuia a fost alterată grav sau în cazuri de colaps.

Ceea ce frapează, la prima citire, este perioada în care se declanșează această nouă procedură, spre deosebire de altă procedură, diametral opusă, și anume cea de clasare a bunurilor imobile. În acest punct trebuie să facem precizarea că această procedură de clasare a bunurilor imobile presupune încadrarea unor clădiri, bun imobil, în Lista monumentelor istorice. Dacă operațiunea de clasare durează, în funcție de operativitatea serviciilor descentralizate ale ministerului de resort, între 30 și 90 de zile, iar în unele cazuri poate depăși această perioadă de timp, operațiunea de „declasare de urgență”, denumită astfel, probabil, din cauza unor interese imobiliare ale momentului și viitorului apropiat, se declanșează în maximum trei zile din momentul în care a fost constatată situația la fața locului.