„Deliruri prezidențiale de la tribuna Institutului Cultural Român”
La finele lunii mai, _Anno Domini_ 2008, o adunătură ciudată de actuali și foști președinți – președintele României, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, președintele Grupului de Dialog Social, președintele UNITER, ex-președintele (alungat) al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România și alții din aceeași comuniune ideologică neocominternistă – a fost găzduită de președintele Institutului Cultural Român, pentru săvârșirea unui eveniment promoțional politicopropagandistic nedemn pentru rolul și misiunea numitului institut: lansarea volumului de compilațiuni biograficomemorialistice și documentare: „Mărturie și document”, autor Constantin Ticu Dumitrescu, redactat de angajatul ICR, Florin Andronescu, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pe bani publici.
Descendentul cominternist Horia-Roman Patapievici și, în același timp, credincios urmaș al fostului agent al polițiilor politice Gestapoviste și NKVD-iste, ca să nu mai numim și altele, Patapievici-junior a găsit de cuviință să pângărească Institutul Cultural Român, transformându-i tribuna în amvon de refulații și răfuieli politice cu propriul trecut comunist al lustrabililor vorbitori anterior menționați.
Permisiunea deturnării Institutului Cultural Român de la misiunea sa, care este: „promovarea culturii și civilizației naționale în țară și în afara ei”, a dat-o chiar Traian Băsescu care, în calitatea sa oficială de președinte al României, cumulează și președinția de onoare a ICR, acceptând să patroneze o manifestare pur politică sub egida, dar împotriva rațiunii de a fi a institutului.
Președintele Băsescu a înțeles să dea, din aula Institutului Cultural Român, o lovitură mortală învățământului
românesc, încurajând prostituarea și poluarea ideologică a școlii cu „opera politică” a descendentului, tot cominternist, Vladimir Tismăneanu, pe care Traian Băsescu și-a asumat-o în calitatea sa oficială, ca și cum aceasta i-ar da dreptul să ia locul clasicilor culturii naționale în programele, manualele și examenele școlilor din România.
Actualul președinte al ICR a fost numit de către Traian Băsescu, probabil ca recompensă pentru meritele ce nu pot fi specificate ale lui Patapievici-junior, ca fost membru al CNSAS, în relațiile sale secrete cu aceleași servicii de spionaj pe care le-a servit și Patapievici-senior. Horia-Roman Patapievici este produsul diversiunii mediatice „Căpitanul Soare-Patapievici”, sub licența „Virgil Asztalos-Măgureanu”. În calitatea sa de „nacealnik” al culturii române peste hotare, Patapievici-junior excelează printr-o politică criminală de popularizare în afara țării a așa-ziselor elite, câțiva amici personali și adepți ai formelor culturale fără fond, care nu reprezintă nimic din identitatea spirituală românească dar s-au dovedit, în schimb, notorii profitori ai bugetului public în interesul propriei lor prosperități.
Lansarea „operei” lui Constantin Ticu Dumitrescu la Institutul Cultural Român putea fi, în cele din urmă, înțeleasă și acceptată. Nimeni nu a dorit să-i organizeze evenimentul fără bani. Nici chiar cu bani! Iar fostul său coleg de CNSAS i-a întins o mână în ajutor. Ceea ce nu poate fi, însă, de înțeles, este înverșunarea cu care un locaș destinat promovării valorilor culturii române a fost folosit ca loc de lansare a diversiunilor politico-propagandistice, a vendetelor și amenințărilor la adresa unor inamici inexistenți, atât din partea lui Traian Băsescu, cât și din cea a celorlalți președinți și ex-președinți uniți într-o pustiitoare prigoană împotriva a însăși ideii de cultură românească.
Președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care la revista de front a agenților serviciilor străine și-a trădat țara, și-a vândut cinstea, și-a amanetat onoarea și și-a pierdut demnitatea, răspunde la numele Oprea, prenumele Marius, tată fost ofițer, cu gradul de locotenent-colonel în Direcția de Contrainformații Militare, s-a folosit abject de tribuna Institutului Cultural Român pentru a-și reîncălzi pseudoinițiativa legislativă privind decăderea din dreptul legal de pensie militară de stat a unei categorii socioprofesionale, aceea a ofițerilor de securitate în rezervă sau în retragere, doar pe considerentul că nu-i poate scoate țapi ispășitori pentru tragedia istorică a centrului și estului european, împlinită de Sir Winston Churchill, Iosif Visarionovici Stalin (Djugasvili, alias „Koba”) și Franklin Delano Roosevelt.
Un astfel de personaj, mai mult decât odios în mentalități și practici, a făcut o fixație paranoică din lansarea de diversiuni mediatice pe tema Securității și a condamnării membrilor acesteia pentru erorile istoriei, ca să folosim un eufemism pentru gestul puterilor occidentale de a-i servi lui Stalin, pe tavă, centrul și estul Europei, ca pradă de război și recompensă pentru contribuțiile de sânge ale popoarelor Uniunii Sovietice la salvarea civilizației occidentale de ciuma brună.
Pentru cine se pretinde istoric cu studii doctorale este nu numai o rușine, dar și o dovadă de incurabilă incompetență, asociată cu grave disfuncționalități psihice, să caute țapi
ispășitori pentru evenimentele care au schimbat cursul istoriei prin revoluții, războaie ori ocupații străine.
Statul român de după cel de Al Doilea Război Mondial a devenit totalitar nu pentru că a existat Securitatea ca instituție, cu funcții represive explicit legiferate, așa cum existau, de altfel, și structuri similare cu funcții de poliție politică explicite și în democrațiile occidentale, ci fiindcă lumea postbelică a fost ireductibil divizată ideologic, economic, militar și cultural.
România și nicio altă țară aflată în situații relativ identice nu au avut alternativă.
Ipochimenul alăptat cu ură nu înțelege istoria. El o ține una și bună: „judecarea vinovaților de crime”, decăderea „torționarilor” din drepturile legale de pensie. Ceea ce, după principiile imuabile ale dreptului nu este posibil, fiindcă drepturile de pensie legal cuvenite ca urmare a muncii prestate și a contribuției la fondul pensiilor militare de stat, inclusiv la fondul de pensie suplimentară, nu pot face obiectul niciunui fel de pedepse ori sancțiuni.
Consilierul fără certificat ORNISS susține că „majoritatea ofițerilor de securitate au ca ocupație de bază calificări minime”. Minciună! „Calificarea minimă” a ofițerilor de securitate, începând cu jumătatea anilor ʼ60, era cea rezultată după absolvirea facultăților de științe juridice, economice, tehnice, limbi străine ș.a.
Distinsul consilier Marius Oprea susține că foștii ofițeri de securitate primesc pensii mari ca urmare a gradelor obținute de-a lungul anilor. Minciună! Onorabilul istoric a fost împiedicat de aburii alcoolului să citească măcar un articol din Legea pensiilor militare, pentru a se documenta cât de simbolic este gradul militar în baza de calcul a pensiei.
Mai susține stimabilul că proiectul legislativ de represiune politică pe care și-l asumă este avizat de către Ministerul Muncii. Minciună! Ministrul muncii, în replică, spune că „habar nu am de așa ceva”, iar, din punct de vedere juridic, „un drept câștigat nu poate fi anulat”.
În paranoia lui, domnul ORNISS mai invocă existența unei legi speciale care acordă pensii privilegiate foștilor ofițeri de securitate. Minciună! Există o singură lege, Legea pensiilor militare nr. 164/2001, care prevede criterii unitare pentru toți militarii, așa cum a fost întotdeauna. Nici regimul comunist nu și-a permis să creeze discriminări între militari în ceea ce privește drepturile de pensie.
Diplomatul universitar și rușinea națională a doctorilor în științe istorice chiar atât de incult să fie, încât să nu fi auzit de principiul de drept al neretroactivității legii și de instituția juridică a prescripției?
De ce oare ascunde justițiarul faptul că un fost deținut politic primește legal o reparație morală de 200 RON pentru fiecare an de închisoare, care se cumulează pensiei, astfel încât veniturile acestora depășesc de mai multe ori pensia medie?
Mentalitățile staliniste ale acestui extremist bolnav oripilează și stârnesc reacții pe deplin argumentate juridic din partea unor juriști de prestigiu, parlamentari, ONG-uri, între care Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), care demontează, fără drept de replică, proiectul legislativ al
nevolnicului președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România.
Au mai fost și la alții încercări ale unor politicieni extremiști să-i decadă din drepturile legal dobândite pe membrii KGB-ului din fostele republici sovietice baltice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a repus în drepturi, acordându-le și substanțiale despăgubiri.
De altfel, domnul ministru al muncii, parcă trezit de dușul rece administrat și dânsului de poliția politică băsesciană, l-a pus la punct pe neinstruitul consilier al primului-ministru, precizând că o asemenea inițiativă legislativă este împotriva principiilor dreptului.
De ce recurge Marius Oprea la astfel de provocări și diversiuni? Pentru că, deși deconspirat ca agent de influență al unor servicii străine, folosit pentru inducerea curentelor de opinie împotriva sistemului de apărare a securității naționale, precum și ca agent de penetrare în arhivele secrete, de unde a sustras și traficat informații și documente, el continuă să facă jocul acelor servicii care nu și-au luat pe deplin revanșa împotriva serviciilor de informații ale României. Și cum serviciile de informații occidentale sunt consecvente codului onoarei profesionale a spionilor, neezitând să-și manifeste respectul față de adversari, comanda pe care o execută agentul de poliție politică Marius Oprea nu poate veni decât de la un serviciu lipsit de onorabilitate, care și în prezent acționează împotriva securității naționale a României.
Având în vedere repetatele derapaje antidemocratice în care a fost implicat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România, solicit domnilor președinți ai Camerei Deputaților și Senatului să întreprindă demersurile necesare pentru constituirea unei comisii parlamentare de anchetă asupra modului în care IICCR a cheltuit banii publici, precum și pentru a analiza comparativ atribuțiile acestuia cu cele ale institutelor înrudite pentru studierea totalitarismului, a revoluției și pentru istorie recentă, în vederea comasării lor într-un singur institut, sub egida Secției de istorie a Academiei Române.
Sugerăm conducerii colective a Partidului Național Liberal să fie deosebit de vigilentă în legătură cu misiunile speciale secrete ale consilierului personal al președintelui partidului și să reflecteze și în legătură cu momentele alese pentru a-și lansa diversiunile.
Ex-președintele AFDPR, Constantin Ticu Dumitrescu, autorul „operei” a cărei lansare a furnizat pretextul noilor provocări diversioniste neo-NKVD-iste, a profitat de prezența chiriașului de la Cotroceni pentru a se lansa în etichetări calomnioase, care nu fac cinste vârstei sale înaintate și nici dovada înțelepciunii și toleranței pe care suferința autentică le conferă celor demni de respect pentru militantismul lor civic și politic.
Se spune că la oamenii normali marile suferințe produc, de regulă, virtuți morale puternice. La Ticu Dumitrescu nu e, însă, cazul.
Rușine să le fie hăitașilor adunați de Băsescu și Patapievici în aula Institutului Cultural Român, pentru delictul de a-l transforma în tribuna delirurilor a tot felul de președinți, aflați în competiție pentru un loc VIP în balamucul istoriei și antologia prostiei la români.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.