Eugen Constantin Uricec

„Descentralizarea nu mai suportă amânare!”

Puțini își mai amintesc că, încă de la legiferarea Legii nr. 69 din anul 1991 a administrației publice locale, unul dintre dezideratele majore ale legiuitorului a fost acela de a transfera competențele administrative la nivel local, acolo unde cetățenii sunt cel mai aproape de centrul de decizie.

A trecut mai bine de un deceniu și descentralizarea a rămas doar un deziderat. În anul 2001, Legea nr. 215 a introdus ca principii transferul de competențe la nivel local, însă acest transfer nu s-a realizat și din punct de vedere financiar. Finanțele publice și bugetele locale au rămas în continuare tributare centrului, adică bunăvoinței Guvernului, care în funcție de culoarea sa politică s-a dovedit mai prieten sau nu cu unele administrații locale.

Mai mult, procesul de preaderare și cel de integrare, demarat după anul 2007, au demonstrat mai bine ca niciodată că descentralizarea a fost inamicul numărul unu al realizării unor proiecte ample de infrastructură locală, prin accesarea fondurilor europene.

E drept că sunt și administrații locale care au profitat din plin de generozitatea fondurilor europene, însă în cea mai mare parte aceste administrații sunt și cele care dispun de finanțe publice consistente, necesare cofinanțării unor astfel de proiecte.

Să nu încercăm nici măcar să ne prefacem că nu observăm faptul că administrațiile publice locale din România nu sunt caracterizate de performanță în administrarea finanțelor locale și în capacitatea lor de a atrage fonduri structurale. Să nu ne prefacem că nu observăm că structura centralizată a administrației publice din România este la fel de nemodernizată ca în urmă cu două decenii.

Parcă în ciuda acestei situații, primele trei legislaturi ale Parlamentului României s-au remarcat printr-o și mai mare fărâmițare a administrației publice locale. Sub pretexte istorice, de cele mai multe ori inventate prin legi, sate sau cătune au fost transformate în comune, comune în orașe și orașe în municipii.

Considerentele eficienței și performanței administrative nici măcar nu au fost prinse în calcul. Și stăm astăzi și ne întrebăm de ce și cum se face că anumite administrații locale din țară nu au resursele necesare să plătească nici măcar factura de electricitate a primăriei, dar apoi să mai realizeze și proiecte de interes local!

Altele, în schimb, foarte bogate datorită unor circumstanțe geografice și industriale, risipesc fără jenă banul public, știind cu siguranță că pentru echilibrarea bugetului va veni, mai devreme sau mai târziu, Guvernul și le va salva.

Este greu de crezut că într-o astfel de stare de lucruri și în contextul în care servicii publice precum sănătatea, educația sau cultura trec în sarcina acestor administrații, România va avea măcar șansa de a se moderniza!

Cine nu înțelege afirmațiile mele înseamnă că nu a mai ieșit din Palatul Parlamentului și nici nu a mai avut curajul de a umbla prin țară prin satele și comunele României.