Relu Fenechiu

„Desființarea Cancelariei – un mod de justificare a concedierilor abuzive”

Prim-ministrul Emil Boc a declarat la sfârșitul săptămânii trecute că în maximum 10 zile va desființa Cancelaria sa și și-a motivat decizia prin faptul că aceasta funcționa ca un guvern paralel. Prin acest gest, prim-ministrul, în maniera sa caracteristică, urmărește două scopuri.

* Unul reprezintă sau, mai precis, se vrea a fi o lovitură de imagine. Premierul Emil Boc pozează în fața opiniei publice într-un personaj care aplică pe „propria piele” măsurile anticriză. Evident, într-o primă instanță, scopul a fost atins. Anunțul premierului Boc a fost și încă este intens mediatizat. În realitate, „sacrificiul” premierului este unul de operetă, pentru că de fapt se desființează o entitate care poartă numele de Cancelarie și se va înființa o altă entitate, cu un alt nume, dar cu atribuții similare. Prim-ministrul a recunoscut că nu va renunța la angajații săi care au fost aduși de la Cluj. Dacă ar fi renunțat la acești angajați sau măcar la o parte dintre aceștia, atunci aș fi putut să mă gândesc că este vorba de un gest sincer al premierului. Evident, nu este vorba de așa ceva. Încă o dată opinia publică este indusă în eroare de prim-ministrul Emil Boc. De altfel, de luni bune, chiar înainte de a deveni prim-ministru, a induce în eroare opinia publică a devenit o banalitate, un mod de lucru pentru Emil Boc.

Cel de-al doilea scop al deciziei prim-ministrului este însă unul grav și totodată scandalos. El are rolul de a justifica concedierile în masă ale funcționarilor de la Cancelarie și de a eluda legea în ceea ce-i privește pe aceștia. Atrag atenția că nu este vorba de consilieri personali, consilieri de stat sau alți apropiați ai fostului prim-ministru, ci de angajați normali ai instituției, mulți fiind fără culoare politică. Prin așa-zisa desființare a Cancelariei, premierul Emil Boc reușește să evite un val de procese în justiției prin care angajații urmau să conteste concedierile abuzive. Dacă nu ar fi recurs la acest artificiu, așa-zisa desființare a Cancelariei, premierul Emil Boc ar fi pierdut cu siguranță toate procesele intentate de angajații concediați și, în afară de imensul deficit de imagine, ar fi fost obligat să plătească petențile salariile de care au fost privați în mod abuziv. Și sumele – deloc mici, ținând cont de durata proceselor – ar fi fost suportate de la buget. Or, în situația în care se desființează Cancelaria, concedierea devine legală, iar angajații nu se mai pot adresa justiției. Ne aflăm în fața unei modalități rușinoase de a da oameni afară. Nici măcar pe timpul comunismului nu existau astfel de proceduri.

Dacă prim-ministrul – din motive pe care numai el le știe – considera că nu poate lucra cu respectivii angajați, atunci ar fi trebuit să depună toate diligențele pentru ca persoanele respective să primească posturi relativ similare în alte instituții ale statului. Dar atunci când singurele tale preocupări sunt să-ți transformi fostul șofer în demnitar al statului, nu mai poți să te gândești și la ceilalți oameni.