Leonida Lari-Iorga

„Despre artele eterne și cele trecătoare”

Înainte vreme, cu secole în urmă, omenirea era mai evoluată în plan spiritual decât aceasta de azi. De ce spun asemenea cuvinte grele? De aceea că în amfiteatrele elene și romane se întâlneau poeți, filosofi și cântăreți de pe toate meridianele Terrei, nu numai sportivi. Pe atunci încă nu se auzea, nu se vedea a bate o minge cu piciorul sau cu capul. Era cu adevărat o ierarhie a valorilor umane.

Să aruncăm o simplă privire asupra societății românești contemporane și asupra altor societăți de pe planetă. Nu tu spirit, nu tu cuvânt, nu tu competitivitate în cele mai importante sfere ale vieții, ci fotbal, fotbal și iar fotbal.

Sunt în România de 16 ani, dar mi-a fost îndeajuns, suficient să mă conving de faptul că Bucureștii nu au cum fi și nu pot fi Capitala culturală a României. Capitale culturale sunt Iașii, Sibiul, Chișinăul.

Timp de 16 ani am tot așteptat măcar o emisiune cât de pricăjită la vreun post de televiziune, cu scriitori clasici sau contemporani. Nimic. _Aut nihil est._

Și încă ne mai întrebăm de ce degenerează generațiile! În Biblie e scris negru pe alb: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul este Dumnezeu”.

Și ce ne facem, dragi frați români, cu Dumnezeu, care este Cuvântul?

Iată ce facem: ne batem, pur și simplu, joc de marile talente în toate domeniile artistice: poezie, proză, pictură, sculptură, teatru, muzică. Să luăm bine aminte, că ne vom trezi cu generații bolnave, lipsite de minte și simțire din cauza loviturilor cu piciorul și cu capul!

Nu am nimic de împărțit cu fotbaliștii. Au și ei munca lor, și chiar suferă adesea pentru strădaniile lor fizice.

Acum, după meciul absolut indezirabil cu Lituania, scor 0—3, au ajuns să fie numiți „strânsura” lui Pițurcă. Nici chiar așa! Nu e bine. Se întâmplă și pierderi, nu numai câștiguri, dar nu e cazul să exagerăm.

Dintotdeauna am considerat că artele frumoase sunt veșnice, pe când jocurile sportive, efemere.

Din câte știm, o națiune care se respectă, în delegații protocolare nu ia o minge în vizită, în cutare sau cutare țară, ci ia o carte, un tablou, o sculptură, o casetă cu muzică autohtonă românească.

Nici pe vremea lui Nicolae Ceaușescu artiștii acestei țări pre nume România nu au fost atât de uitați, disprețuiți, chiar și batjocoriți, din simplul motiv că ei creează, dar nu bat o minge cu piciorul sau cu capul.

Haideți să ne trezim, în sfârșit, din somnul cel de moarte, dragi frați români, ca să putem schimba textul Imnului național, „Deșteaptă-te, române!”.

Și, dacă tot am vorbit despre fotbal, precum și despre artele frumoase, nu aș putea să mă abat nicidecum de la ultima mizericordie a acestei veri: părerea unui poetaș, făcut, iar nu născut, despre anumite evenimente ale cetății, care nu încap în stomacul său. Este vorba de Mircea Cărtărescu care, din insuficiența de suflet a unor așa-ziși mentori ai săi, a făcut o așa-zisă operă și s-a umflat de ifose ca un balon.