Ioan Cupșa

„Despre demnitate... în zi de 8 martie”

Deși cu toții suntem tentați să pomenim și să dezbatem conflictele de la granițele țării ori mișcările tectonice de pe scena politică românească, fără să diminuez în niciun fel importanța acestor evenimente, eu vă propun astăzi o altă temă, un alt fel de discurs.

## Dragi prieteni,

Sâmbătă dimineața, în zi de 8 martie, la Oradea, am participat la lansarea cărții „Iadul roșu în orașul de pe Criș...”, o lucrare-document scrisă de către domnișoara dr. Cristina Liana Pușcaș. Acest fericit eveniment s-a întâmplat în Sala mare a Primăriei Oradea, o sală plină până la refuz atât cu distinse doamne și distinși domni, cât și cu tineri și cu mai puțin tineri, cu ziariști, universitari, foști deținuți politici sau urmași ai acestora, cu români care sunt interesați de acest episod tragic al istoriei durerii naționale.

Această lansare de carte a ocazionat o întâlnire cu niște români minunați, drept care, de la bun început, îi mulțumesc domnișoarei dr. Cristina Liana Pușcaș pentru că mi-a oferit acest deosebit prilej!

Această fericită întâmplare m-a adus pe mine în aceeași sală cu doamna Lucia Hossu-Longin (arhitectul, antreprenorul și meseriașul monumentului numit „Memorialul durerii”), m-a adus în aceeași sală cu doamna Aurora „Lola” Dumitrescu și cu ceilalți venerabili supraviețuitori ai „iadului roșu”.

Acești români care au suferit mi-au fost, pentru vreo două ore, profesori.

Deși discursurile s-au raportat la o perioadă exactă din istoria noastră recentă, deși cei care au suferit ne-au mărturisit faptele trăite uneori în amănunțimea lor, deși se lansa o carte care materializa eforturile autoarei în realizarea sa ca istoric, cartea având osatura unei lucrări de doctorat în istorie, nu a fost o lecție de istorie!

Cred că am fost învățăcelul care participa la o lecție de demnitate și patriotism!

Sigur, s-a discutat despre universul concentraționar românesc survenit între anii 1945 și 1989, particularizat la Penitenciarul „roșu” din Oradea, și anii 1945 și 1977.

Desigur, s-a relevat caracterul criminal, absurd și neromânesc al comunismului.

Oamenii pe care i-am ascultat, cei care au mărturisit pentru ei și cei care o făceau pentru cei care nu mai sunt, mi-au întărit convingerea că, într-o perioadă de absolută mizerie (materială, morală și politică) pentru poporul nostru, românii s-au purtat cu multă demnitate.

Ne-au reamintit că românii au luptat în munți, și nu numai, împotriva comunismului criminal și tembel, ne-au reamintit că tineri și mai puțin tineri, femei sau bărbați, țărani și studenți, oameni credincioși și oameni în sutană, oameni politici și meseriași serioși, părinți sau copii au pătimit împreună în „iadul roșu”. Milioane de oameni și-au pierdut uneori viața, alteori sănătatea, și-au ratat viitorul și și-au pierdut libertatea, însă au suferit toate acestea cu demnitate, nu au renunțat la credință și speranță. Puțini au fost nemernicii – torționari și mulți, foarte mulți cei care au suferit în tăcere sau care au opus rezistență regimului de teroare și deznaționalizare impus românilor cu forța de către sovietici!