Vasile Silviu Prigoană

## „Despre negociere”

Observam zilele trecute că politicienii români au intrat deplin în perioada negocierilor. Asemenea dansurilor nupțiale prezente la anumite specii de viețuitoare, limuzinele străbat orașul în căutarea acelor locuri tainice care să permită discreția momentului. În spațiul nostru mioritic, în acest moment se poate negocia – unii spun politic – orice. Este evident că oriunde în lume întâlnim practicată arta negocierii și că există o zonă specială rezervată negocierilor politice. În acel spațiu se pot negocia coaliții, guverne, proiecte de lege, strategii de dezvoltare, de ieșire din criză și altele asemenea.

La noi, negocierea se referă preponderent la poziții, funcții, bani, autostrăzi prin fața casei, spații de locuit pentru rude, viitor pentru nepoți, locuri în penitenciare sau în afara lor. Statistic, suntem țara cu cei mai mulți președinți pe cap de locuitor – de asociație, de scară de bloc, de partid, de filială de partid, de colegiu, de... – și, de curând, cu cei mai mulți negociatori. Avem negociatori simpli, negociatori străini, negociatori-șefi, negociatori mari și negociatori mici... Aici, de la partide politice la grupuri politice și indivizi, toți negociază.

Unii negociază să rămână în interiorul jocului politic, alții negociază să nu rămână în afara lui, unii nu mai știu de când negociază, alții au uitat de ce negociază. Dar, cu toate acestea, se negociază..., se negociază ritmic, se negociază

masiv, se negociază lent sau fulgerător, se negociază la ceasuri de taină sau în public, în țară sau în afara ei.

Scopul scuză mijloacele, ar spune unii. Moralitatea în politică este de mult abandonată, ar spune alții. În consecință, tot ce se poate trebuie să fie negociat, tot ce se poate trebuie să fie scos la tarabă.

Acest tip de negociere este, în fapt, o expunere pentru vânzare a încrederii cu care cetățeanul ne-a mandatat pentru a-i reprezenta interesele. Cu fiecare dintre aceste momente ale negocierilor, care nu pot fi numite politice, rămâne nerezolvată o mare necunoscută: transparența. Cetățeanul ar trebui să știe ce se petrece cu mandatul încredințat, pentru ce plătește existența clasei politice și de ce nu se respectă contractul din care el iese de fiecare dată păgubit.

Până la urmă nu cred că mai interesează atât de mult pe nimeni cine este persoana beneficiară a unui aranjament politic și în ce grad de apropiere se află ea cu mai marii zilei, dar în mod cert interesează pe toată lumea care argumente au contat, dacă soluția este politică sau tehnică și în special interesează care este motivarea deciziei unei numiri în funcții publice.