Virgil Pop

„Despre onoare și lașitate”

Într-o lume normală (atenție, nu ideală), onoarea ar trebui să reprezinte unul dintre principiile de bază după care să se ghideze oamenii statului, fie ei președinți, premieri, miniștri, secretari de stat sau simpli funcționari la ghișeu, iar de respectarea promisiunilor, responsabilitate, bună-credință nici nu mai pomenesc: sunt ingredientele care ar trebui să însoțească, în principiu, orice act al guvernării, semnul celui mai înalt act de patriotism. Exemplele de oameni politici, lideri marcanți ai lumii care cunosc valoarea acestor virtuți sunt multe și grăitoare, iar oamenii ce s-au aflat sub conducerea acestor oameni își cunosc drepturile și puterea votului lor, își respectă liderii și, mai presus de toate, trăiesc decent.

Acum câteva zile, Președintele Germaniei, Horst Köehler, și-a dat demisia pentru că ar fi insinuat că implicarea armatei germane în conflictele armate ar fi un garant al intereselor economice ale țării. O declarație! Atât a fost de ajuns pentru ca Președintele celei mai influente țări europene să își dea demisia. De o sinceritate debordantă, poate prea precipitată, demisia Președintelui german ne arată că într-o țară normală, civilizată, cu pretenții europene, politicienii, și chiar și șeful de stat trebuie să dea socoteală pentru faptele și pentru spusele proprii, dacă acestea lezează, în orice fel, integritatea statului pe care aceștia îl servesc.

În România, lucrurile stau fix pe dos: statul, legile și onoarea sunt numai bune de călcat în picioare, iar de demisie nici nu poate fi vorba, chiar dacă faptele comise sunt mult mai grave. Așa că avem un președinte care amenință că își dă demisia și uită de promisiune 5 minute mai târziu. Avem un președinte care a încălcat de nenumărate ori Constituția, flagrant chiar, dar nu s-a sinchisit nici măcar să recunoască acest lucru. Avem un președinte campion la gafe diplomatice (vă reamintesc doar episoadele „Marea Neagră, lac rusesc” sau „Trebuie să evităm grecizarea României”) pentru care niciodată nu și-a făcut _mea culpa_ . Și, desigur, avem eternele promisiuni nerespectate, încălcări grave ale separației puterilor în stat, rea-credință, minciună, dosare penale, beizadele îmbogățite peste noapte și multă nesimțire, fapte care i-ar băga în pământ de rușine pe cei mai mulți

dintre liderii europeni. Dar, surprinzător, nu avem nicio demisie. Și nu cred o să avem parte de așa ceva în timpul mandatului lui Traian Băsescu.

Tot recent, premierul Japoniei, una din cele mai mari puteri economice ale lumii, și-a dat demisia după ce a recunoscut că nu își mai poate onora promisiunile din campania electorală, afirmând că munca Guvernului nu mai reflectă dorințele societății civile. Mai mult, premierul nipon a afirmat că nu va mai candida la vreo funcție în Camera Inferioară a Parlamentului, în semn de respect pentru cetățenii pe care i-a dezamăgit.

Credeți că ar recunoaște vreodată Emil Boc că Guvernul pe care l-a condus a fost cel mai dezastruos din ’90 încoace? Credeți că premierul ar admite vreodată că măsurile sale fiscale au distrus economia? Credeți că premierului îi pasă, în mod sincer, de milioanele de români cu pensii și salarii tăiate? Răspunsul este _nu_ , și premierul ne-a demonstrat deja că este incapabil de a se retrage onorabil, când, demis în urma unei moțiuni de cenzură, și-a reluat cu dezinvoltură funcția, cu ajutorul președintelui.