Ion Călin

„Despre romi de ziua lor”

Pe 8 aprilie se sărbătorește Ziua internațională a romilor. Ideea de a marca o astfel de zi a luat naștere la Londra, în 1971, la primul Congres internațional al romilor. Tot atunci a fost adoptat imnul internațional și steagul internațional al romilor, având jumătatea de jos verde, simbol al câmpurilor înverzite, și jumătatea de sus albastră, simbol al cerului senin, iar la mijloc o roată, simbolizând, pe de o parte, soarta, roata succesiunii vieților, iar, pe de altă parte, nomadismul, în relație cu spațiul originar al Indiei. Două decenii mai târziu, la Congresul mondial al romilor din aprilie 1990, Comisia lingvistică a Uniunii Internaționale a Romilor a oficializat alfabetul internațional standardizat al limbii romani.

O legendă care a circulat la nivelul anului 950 vorbește despre monarhul persan Bahram Gur, ce și-a încheiat domnia în jurul lui 438. De aici aflăm primele mărturii despre niște nomazi care se ocupau cu muzica, cunoscuți sub numele de luri. Astfel, regele Persiei îi va cere suveranului Indiei 12.000 de luri, care ar fi urmat să distreze auditorii și să se stabilească acolo pentru a deveni agricultori și a munci pământul, primind în schimb vite, măgari și grâne. 50 de ani mai târziu, în poemul epic național persan „Șah” (Cartea Regilor), aflăm că lurii au mâncat grânele și vitele, refuzând munca pământului și, drept urmare, au fost izgoniți de către regele Bahram Gur.

Nu se cunoaște exact locul romilor în societatea indiană. O ipoteză este aceea că ei ar fi făcut parte din clanul războinic al rajpuților (casta Kșatriya). O altă teorie susține că strămoșii romilor erau locuitori ai orașului indian Kannauj, care au părăsit acest oraș în urma atacurilor lui Mahmoud din Ghazni.

În secolul al XI-lea, romii se aflau în Imperiul Bizantin, de unde au pătruns în sud-estul și centrul Europei (secolele XIV–XVI), cât și în nordul Africii. Migrația masivă a romilor în Europa a început însă în secolul al XIV-lea, odată cu cucerirea de către turci a portului grecesc Gallipoli. De altfel, ascensiunea triburilor nomade indiene a fost strict legată de victoriile turcești și de făurirea puternicului Imperiu Otoman, romii prosperând în interiorul lui.

În secolul al XV-lea au pătruns în Europa apuseană (în special în Peninsula Iberică), iar din secolul al XIX-lea în cele două Americi. Poporul rom stabilit în țările Europei a fost supus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial unor persecuții și acțiuni de epurare etnică și culturală. Alături de evrei, romii au fost prădați, lipsiți de bunuri și averi (în special aur) și trimiși în lagărele de concentrare de la Birkenau și Auschwitz, în vederea ștergerii oricărei urme a prezenței acestor averi.

Prima atestare documentară a romilor de pe teritoriul României actuale datează din anul 1385, când domnitorul Țării Românești, Dan I, dăruiește Mănăstirii Tismana posesiunile care aparținuseră mai înainte mănăstirii Vodița, între acestea menționându-se și 40 de sălașe de „ațigani”. În Evul Mediu, majoritatea romilor din țările române erau robi boierești, domnești sau mănăstirești, ocupațiile lor principale fiind acelea de căldărari, fierari, aurari, spoitori, cântăreți etc. Realizată la presiunea Europei, dezrobirea romilor a fost un proces dificil și relativ îndelungat: la 20 februarie 1856, Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești elibera ultima categorie de robi, cei ai particularilor, acordându-se despăgubiri foștilor proprietari. Puține au fost familiile de boieri care i-au eliberat pe romi din sclavie fără despăgubire.