Sorin Avram Iacoban

„Dezastrul din 1977 se poate repeta”

Astăzi se împlinesc 37 de ani de la cel de-al doilea mare cutremur care a zguduit România. În cele 56 de secunde, undele seismice au dus la moartea a 1.570 de persoane și la peste 11.000 de răniți în toată țara, nemaipunând la socoteală și pagubele materiale foarte mari înregistrate, și aceasta din cauza faptului că România nu a luat măsuri concrete după 10 noiembrie 1940, când a avut loc primul mare cutremur din România, având o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, în urma căruia numai prin prăbușirea blocului Carlton s-a ajuns la un număr de 200 de morți.

Știm foarte bine că există oricând posibilitatea producerii unui alt cutremur de o magnitudine mare, fie că cercetăm ciclicitatea acestor fenomene, fie că analizăm datele culese de la Institutul Național de Fizică a Pământului în ceea ce privește energiile acumulate la sute de kilometri adâncime.

Nu insist asupra datelor tehnice însă se pare că România nu este doar tărâmul dezastrelor politice (guvernarea PDL, guvernarea Traian Băsescu), ci și tărâmul dezastrelor naturale, nefiind ocoliți nici de inundații, nici de înzăpeziri, nici de dezastre de mediu sau de dezastre create de mâna omului.

La întrebarea, dacă am învățat ceva după 4 martie 1977, răspunsul este deocamdată incert. Știm foarte bine că după 1990, disciplina în construcții impusă de regimul Ceaușescu după 4 martie 1977 nu a mai fost riguros respectată. Legea pieței imobiliare a dictat permanent, numărul imobilelor construite sacrificând calitatea acestora, totul pentru dezvoltarea în timp cât mai scurt a ansamblurilor imobiliare aducătoare de foarte mulți bani, direct proporțional cu foarte multe riscuri pentru siguranța cetățenilor.

Legislația din România a fost, ca de fiecare dată, blândă, poate complice la iresponsabilitatea factorilor decidenți și a celor care au văzut în tunurile imobiliare cel mai ușor mod de a-și burduși conturile bancare.

Sistemul de coerciție al statului s-a rezumat doar la amenzi contravenționale și se rezumă și în acest moment la aceeași sancțiune și chiar dacă Departamentul pentru Situații de Urgență al Ministerului Afacerilor Interne este condus de către un profesionist în domeniu, doctorul Raed Arafat, acesta nu are pârghiile necesare pentru a trezi și responsabilitatea instituțiilor decidente în domeniu, precum și spiritul civic al cetățenilor din România. Astfel că amenda este plătită, dar responsabilizarea nu se ridică la nivelul așteptat. Cert este că populația din România a fost educată să aștepte intervenția autorităților. Tocmai din această cauză, când întâlnim vreo excepție, o mediatizăm zile în șir în mass-media, deși excepția ar trebui să întărească regula.

Și, cum puterea exemplului vorbește de fiecare dată, inclusiv în situația ineficienței dispozițiilor legale, precizăm că valoarea totală a amenzilor date de IGSU și ISU pentru anul trecut, de aproximativ 15 milioane de lei, nu a făcut nimic care să schimbe situația de fapt din România. Însă România se mai confruntă și cu o altă realitate: politica de înăsprire a regimului sancționator nu a dat greș niciodată în țara noastră, fiind înregistrate rezultate foarte bune în toate domeniile în care a fost aplicată.