Vasile Silviu Prigoană

„Dezrobirea țiganilor – 155 de ani”

Marcăm astăzi, 8 februarie 2011, 155 de ani de la actul domnesc prin care Barbu Știrbei desființa robia în Țara Românească.

În anul 1837, la numai 20 de ani, Mihail Kogălniceanu scria la Berlin, în limba germană și franceză, prima lucrare despre țiganii din România, cerând dezrobirea lor, achiesând, în acest mod, la curentul general european.

Ulterior, în programul progresist al Revoluției din 1848 se cerea dezrobirea țiganilor. Iosafat Snagoveanu, arhimandritul, a fost ales membru în Comisia pentru dezrobirea țiganilor, dimpreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, fapt pentru care a fost exilat din Țara Românească.

Înfrângerea Revoluției din anul 1848 a însemnat apusul procesului de eliberare a țiganilor, însă după aproape 8 ani, la 8 februarie 1856 a fost adoptată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”. Este desființată robia țiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare dezrobit. Legiuirea prevedea ca țiganii să se statornicească, iar nomazii să se așeze în satele unde doresc, cu obligația de a avea locuințe și gospodării proprii.

Robii eliberați nu au beneficiat în anii imediat următori și de măsuri de împroprietărire cu pământ, majoritatea ajungând să se confrunte cu situații materiale extrem de dificile, fiind obligați să se întoarcă benevol pe moșiile foștilor stăpâni. Autoritățile nu au reușit să realizeze, cum era prevăzut, sedentarizarea și transformarea majorității robilor eliberați în agricultori. Aceștia au continuat să practice meșteșugurile tradiționale, fie integrându-se în comunitățile sătești, fie păstrându-și modul de viață nomad.

Legiferarea dezrobirii țiganilor nu a condus la schimbarea fundamentală a statutului acestora în societate. Din punct de vedere cultural și social, țiganii au continuat să fie considerați o subcultură, un grup social exclus. Mentalul colectiv față de țigani a constituit stereotipul negativ, care a dus la proliferarea manifestărilor rasiste, culminând cu holocaustul din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, prin deportările în Transnistria.

Regimul comunist care s-a instaurat după Al Doilea Război Mondial duce o politică de asimilare, iar țiganii își pierd statutul de minoritate etnică. În pofida doctrinei comuniste egalitare, romii sunt discriminați în continuare, primind locuințe la marginea localităților și slujbe de mică importanță.

Astăzi în România există – într-o oarecare măsură – tendințe de discriminare față de țigani sau, mai corect, față de comportamente asociate unor membri ai etniei. De asemenea, se constată că venitul mediu pe persoană este sub cel al societății, în general, și speranța de viață este cu circa 10 ani mai mică.

Totuși, reprezentanți ai comunității de țigani fac pași importanți spre a deveni o minoritate etnică în sensul modern al cuvântului, ca membri ai societății românești, și nu ca grup doar tolerat. Integrarea aduce însă pericolul asimilării. Multe organizații reprezentative au sesizat acest lucru, astfel încât programele de promovare a culturii și limbii romani au căpătat o importanță egală cu cele prin care se urmărește îmbunătățirea condițiilor sociale și economice.