Grațiela Leocadia Gavrilescu

„Dincolo de dulciuri, baloane și desene pe asfalt... Legea nr. 2/2004”

Societatea civilă din România devine din ce în ce mai responsabilă.

În acest an, 1 iunie a însemnat mult mai mult decât dulciuri, baloane, spectacole și desene pe asfalt pentru cei mici și chiar mai mult decât donații pentru copiii aflați în dificultate.

2013 mi se pare a fi primul an în care problemele copiilor, pornind de la protecția lor și până la susținerea și promovarea celor mai merituoși dintre ei, sunt abordate cu seriozitate, cu temeinicie.

Nu demult vă atrăgeam atenția asupra rezultatelor unui studiu pe 10 ani realizat de UNICEF, care pe mine m-au impresionat. Acestea se refereau la confortul material, la starea de sănătate și la gradul de securitate, educația, comportamentul, ca și la riscurile la care sunt supuși copiii din 29 de țări considerate cu economii avansate, între care și România.

Potrivit acelui studiu, în ceea ce privește condiția generală a copiilor, a reieșit că pe locul 29, ultimul, se află cei din România, copiii noștri!

Acum câteva zile, o altă statistică și alte noutăți mi-au atras atenția.

Potrivit Inspectoratului de Poliție Județean Prahova, tot mai mulți copii sunt victime ale abuzurilor sexuale în județul meu, vinovați fiind chiar și tații vitregi.

Și tot în județul meu – cum, probabil, se întâmplă în mai toate –, copii grav bolnavi, cu handicap ireversibil, sunt chemați, anual, în fața unor comisii lipsite de omenie, pentru a mai primi o pecete pe certificatul care le atestă nefericirea.

Societatea civilă reacționează admirabil: campanii de presă dedicate copiilor fără identitate, promovarea premianților, dezbateri, modele exemplare, cum este cel al preotului din Plopu, Prahova... Dar nu este destul!

Legea privind protecția copilului a rămas încremenită din 2004, și nu pentru că ar fi una perfectă, ci pentru că, de fiecare dată, noi, legiuitorii, și ei, cei puși să o aplice, ne-am complăcut în „cadrul” pe care îl conferă acestui domeniu, unul ambiguu, depășit, prea permisiv.

Este momentul ca atât noi, legiuitorii, cât și instituțiile statului responsabile de soarta copiilor României – școala, spitalul, primăria, consiliul județean, poliția și toate comitetele și autoritățile implicate – să ne luăm rolul în serios.

Avem exemplul UNICEF, avem exemplele extraordinare pe care ni le dă societatea civilă. Nu ne mai trebuie decât minte și suflet pentru a ne face datoria.