Cristina Nichita

## **Doamna Cristina Nichita:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Am participat săptămâna trecută la lucrările Consiliului Național al PSD la Atelierul de egalitate de șanse și familie și nu mică mi-a fost mirarea că s-a vorbit despre egalitatea de gen, s-a vorbit despre discriminarea femeilor rome, dar nu s-a vorbit niciun cuvânt despre egalitatea de șanse a persoanelor cu dizabilități.

Doamnelor și domnilor deputați,

Stimați colegi,

- „Egalitate de șanse”.

Nu este un secret pentru nimeni că societățile cele mai performante din lume sunt societățile cele mai capabile de a-și găsi în interiorul lor sau de a aduce din exterior indivizi cât mai capabili. Dominația Statelor Unite asupra lumii întregi se bazează pe grija pentru fiecare individ și trebuie să mărturisesc faptul că și eu sunt adepta politicilor care își propun să valorizeze la maximum șansele fiecăruia de a da ceva societății și de a se realiza pe el însuși. Realitatea a demonstrat că metoda cea mai dreaptă și mai eficientă de a obține acest lucru este egalitatea de șanse. Trăim într-o vreme în care tehnologia și revoluția în stocarea și manipularea informației așază societatea pe coordonate noi, iar criteriile de valoare se schimbă radical față de cele care au însoțit omenirea din cele mai vechi timpuri.

Pentru a avea aceleași șanse cu tovarășii lor de generație, copiii cu dizabilități au nevoie de ocrotire, de incluziune socială, de integrare pe piața muncii după ce termină școala. În acest scop, în România, există un cadru legal care obligă statul să ofere condiții speciale copiilor cu dizabilități, pornind de la ideea că, deși poate nu excelează în anumite domenii, cum ar fi cel fizic, de pildă, ei pot fi artiști sau programatori de geniu, savanți sau chiar manageri de excepție. În consecință, când vorbim despre drepturile copiilor cu dizabilități, suntem în fața unei discuții care implică, pe de o parte, egalitatea de șanse, dar și egalitatea în fața legii. Atâta vreme cât acești copii sunt obiectul unor legi speciale, atâta vreme cât Parlamentul a hotărât că trebuie să li se acorde un sprijin special, aceste lucruri nu mai sunt la latitudinea autorităților, ci o obligație legală care trebuie îndeplinită la fel ca oricare altele.

Nu știu cum se face că atunci când vine vorba de dificultăți bugetare sau, culmea!, chiar administrative, primii care sunt lăsați în afara ordinii firești a lucrurilor sunt cei cu dizabilități. Dacă un inspector școlar nu știe, nu poate sau n-are chef să-și bată capul cu chestiuni mai delicate, primii afectați sunt profesorii însoțitori ai copiilor cu handicap. Dacă un funcționar ministerial care nu și-a mai părăsit biroul din timpul mandatului prezidențial al domnului Constantinescu decide că e momentul unui experiment, ne trezim că profesorii de la școlile frecventate de elevi cu nevoi speciale sunt trimiși să facă masterate la Sorbona. În general, în loc să se implice în asigurarea integrării copiilor cu dizabilități în cadrul societății, instituțiile din România consideră că e mai simplu să închidă ochii și să se prefacă, vinovat, că această problemă nu există.