Márton Árpád Francisc

## Doamnă vicepreședinte,

## Doamnelor și domnilor deputați,

Acum exact 56 de ani, pe data de 23 octombrie 1956, a izbucnit Revoluția din Ungaria, o revoluție care, între 23 octombrie și 4 noiembrie, a reușit să zguduie din temelii dictatura comunistă din Europa, să pună sub semnul întrebării dominația sovietică, să arate cercurilor de intelectuali din vestul Europei și din America, susținători ai utopiei comuniste, adevărata față a acestui comunism.

Idealurile acestei revoluții au depășit hotarele Ungariei, având simpatizanți, militanți și urmași și în România.

Tineretul universitar și liceal, intelectualitatea din țara noastră – români, germani, maghiari – au pregătit manifestații de simpatie, au încercat să treacă granița, să-i ajute pe revoluționari. S-au organizat în grupuri care intenționau să împiedice transportul feroviar al trupelor sovietice sau să deterioreze liniile telefonice ori alții, mai retrași, s-au organizat în cercuri literare, au depus jerbe de flori, s-au opus înfierării în ședințe comuniste a Revoluției maghiare, arătând adevărata față a evenimentelor.

Începând cu data de 24 octombrie deja, în 1956, în mai multe loturi, aceștia au fost arestați, schingiuiți, li s-au

înscenat procese politice, au fost condamnați la ani grei de temniță, la muncă silnică sau chiar au fost executați, ultimul lot fiind condamnat pe data de 28 decembrie 1965. Numele a 774 de eroi persecutați, condamnați, întemnițați sau executați sunt trecute astăzi pe plăcile de piatră de la monumentul închinat lor în Sfântu Gheorghe, monument a cărui dezvelire a avut loc săptămâna trecută.

Tot atunci s-a lansat cartea intitulată „In memoriam”, în trei limbi: maghiară, română și germană, care descrie pe scurt și inventariază loturile represaliilor comuniste din acea perioadă, la al căror sfârșit, ca un apogeu, trei tineri ardeau ca torțe în semn de protest față de posibila victorie a comunismului: Ian Pallach, în 16 ianuarie 1969 la Praga, Bauer Sándor, în 20 ianuarie 1969 la Budapesta, și Moyses Márton, la 13 februarie 1970 la Brașov, acesta din urmă fiind condamnat în 1962 pentru încercarea de trecere a graniței din 1956, respectiv pentru propagarea de idei potrivnice comunismului în perioada de după.

Moartea lor nu a fost degeaba.

După Budapesta au urmat Praga, Gdansk, Timișoara. Alte torțe umane, alte victime, alți tineri și bătrâni care s-au jertfit în lupta împotriva comunismului.

Zidul de la Berlin a dispărut, precum și Imperiul sovietic.

Revoluția a învins, deși, cum au accentuat oratorii la Sfântu Gheorghe, stafia comunismului mai bântuie încă printre noi, apucăturile dictatoriale încearcă din nou să pună stăpânire pe țară. Discursurile național-comuniste sforăitoare se revigorează în cele politice.

Astăzi, de noi depinde dacă îi lăsăm la cârma țării pe propagatorii acestor idei sau îi lăsăm dispăruți în negura istoriei.