Mircea Teodor Iustian

Doamnelor ºi domnilor senatori,

Prelungirea termenelor de depunere a cererilor pentru restituirea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 Ñ 22 decembrie 1989 (acesta este titlul legii) a provocat o stare de neliniºte, de nervozitate, de iritare. Au fost exprimate diverse opinii intens mediatizate. Toate mediile politice au simþit nevoia de a lua poziþie. Nu faþã de prelungirea termenelor de depunere a acestor cereri, ci cu privire la elemente care constituie fondul, sensul acestei legi. Reprezentanþi ai actualului Guvern, ºi nu numai, au emis aprecieri ºi declaraþii cu privire la cât ºi cui i se restituie. Reflexele câºtigate în zeci de ani de regim comunist nu s-au ºters. Lozinca ”Vin moºierii ºi burgheziiÒ se pãstreazã vie în memoria unora ºi reactiveazã reacþii ºi vechi scheme de gândire. Burghezii ºi moºierii au venit. Ei sunt în bunã parte foºtii nomenclaturiºti, care au strâns averi considerabile, profitând de imperfecþiunea ºi confuzia legilor tranziþiei. Ei sunt cei care posedã azi maºini de lux, mari exploataþii agricole, bani, hoteluri, fabrici etc., etc.

Legea nr. 10/2001 adoptatã în Senat pe timpul fostei puteri ºi în Camera Deputaþilor, la scut timp dupã câºtigarea alegerilor de cãtre actuala putere, este clarã, nelãsând loc la interpretãri.

Astfel, art. 1 prevede cã imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie, de regulã, în naturã, iar în cazurile în care restituirea în naturã nu este posibilã se vor stabili mãsuri reparatorii.

Art. 2 precizeazã ce anume se înþelege prin imobile preluate abuziv, enumerând inclusiv întreprinderi industriale, bãnci, societãþi de asigurãri, întreprinderi miniere ºi de transporturi etc.

Art. 3 se referã la persoanele fizice ºi juridice îndreptãþite sã solicite restituiri.

Mai departe, art. 7 menþioneazã, dacã restituirea în naturã este posibilã, persoana îndreptãþitã nu poate opta pentru mãsuri reparatorii prin echivalent.

Iar art. 16 enumãrã situaþiile în care imobilele nu se restituie în naturã, ci se acordã mãsuri reparatorii prin echivalent.

În bunã parte, cei care au fãcut comentarii în legãturã cu Legea nr. 10/2001 par sã nu fi citit legea pe care, de altfel, foarte mulþi dintre ei au votat-o. Nu cred sã n-o fi citit. Probabil cã luãrile lor de poziþie au avut alte motivaþii. Am afirmat cã legea este clarã, dar nu înseamnã cã este perfectã. Ea putea extinde restituirile în naturã în detrimentul despãgubirilor, dar mai grav este faptul cã adoptarea ei a întârziat nejustificat de mult.

Zilele trecute, domnul Adrian Nãstase, primul-ministru al României, se arãta îngrijorat, pe bunã dreptate, de faptul cã bugetul þãrii trebuie sã suporte o presiune de 2,5 miliarde dolari pentru a se acorda celor îndreptãþiþi sumele reprezentând mãsurile reparatorii prin echivalent.

Dacã strânga politicã din România, pe care Domnia sa o reprezintã, n-ar fi întârziat 10 ani apariþia acestei legi ºi ar fi fost mai permisivã în acordarea bunurilor în naturã, presiunea bugetarã ar fi fost, evident, mai micã. Multe imobile nu mai pot fi restituite în naturã, deoarece au fost dobândite în ultimii 10 ani ”cu bunã-credinþãÒ, observaþi ghilimelele, în mare parte de foºti nomenclaturiºti ca persoane fizice sau juridice ºi vor trebui compensate în echivalent, astfel vina de a presa asupra bugetului ºi implicit a contribuabililor nu o poartã cei în drept sã solicite aceste compensaþii, ci cei care au stabilit prioritãþile tranziþiei.