Mircea Lubanovici

Domeniul sănătății publice este unul dintre cele mai slab gestionate portofolii din actualul Guvern. Lipsa de eficiență a sistemului, respectul redus pentru demnitatea medicilor, inadecvarea la nevoile pacienților, răspândirea mitei și a plăților informale – sunt doar câteva dintre tarele sistemului public de sănătate recunoscute de societate și de mediul politic, dar a căror rezolvare încă nu este o prioritate. În locul unei dezbateri ample, care să ia în calcul atât un audit al sistemului, cât și argumentele medicilor și ale pacienților, ministrul sănătății preferă „îmbunătățirea” legii prin adoptarea de ordonanțe de urgență, asta în condițiile în care legea-cadru a fost adoptată în 2006 prin asumarea răspunderii de către Guvern, iar portofoliul sănătății era deținut de același politician care conduce și în prezent Ministerul Sănătății. Să mai adaug că s-au realizat mai mult de o mie de modificări la această lege?

Suntem astfel în situația în care medicii de familie reclamă imposibilitatea desfășurării eficiente a activității lor din cauza birocrației și a neclarităților legislative. Este ridicol ca medicilor care lucrează online cu Sistemul informatic unic integrat și emit rețete electronice să li se solicite și tipărirea rapoartelor trimise electronic și a rețetelor! Mai mult decât atât, deși de la 1 ianuarie 2013 cardurile de asigurat ar fi trebuit să funcționeze, ele nici acum nu sunt folosite și asta în condițiile în care proiectul cardului de asigurat a costat mai mult de 20 de milioane de euro, iar România pierde anual în jur de 500 de milioane de euro numai prin fraudele din sănătate. Să mai spun că mai mult de 14.000 de medici au părăsit țara în ultimii șase ani – o dovadă în plus a lipsei de încredere a specialiștilor în sistemul de sănătate românesc?!

Pe plan european, România înregistrează cel mai mic procent al cheltuielilor cu sănătatea raportat la PIB; avem numărul cel mai mic de medici la mia de locuitori, iar pacienții trebuie să aștepte mai mult de cinci ani pentru a beneficia de tratamente compensate noi, în timp ce în țări precum Germania accesul este imediat.

Acestea sunt câteva date care arată slaba gestionare a domeniului sănătății și performanțele reduse în cadrul unei legi pentru care Guvernul Tăriceanu și-a asumat răspunderea. Lipsa dialogului la acel moment își arată și acum deficiențele în sistemul sănătății. Consider profund inoportună operarea altor modificări în acest domeniu prin ordonanțe de urgență. Lăsând la o parte faptul că astfel se anulează dreptul natural al Parlamentului de a legifera, eșecul anterior al Legii sănătății – ale cărei consecințe nefaste le vedem și astăzi – trebuie să ne convingă că avem nevoie de o schimbare profesionistă a sistemului, iar pentru aceasta o cunoaștere reală a modului în care funcționează sănătatea în România este absolut necesară pentru a putea corecta și înlătura deficiențele. Ordonanța care ar fi trebuit să profesionalizeze sistemul tocmai acest fapt ignoră. De aici încă o reformă ratată a sistemului, totul pe costul medicilor și al pacienților!