Adrian Năstase

## **Domnul Adrian Năstase:**

Doamnă președinte, Stimați colegi, Doamnelor și domnilor,

Îmi este dificil să vorbesc despre un om care a traversat practic toate epocile, a trăit experiența războiului, a suferit în închisorile comuniste, iar după 1989 a avut șansa de a relansa un partid istoric.

Încercarea de a evoca astăzi, și mă bucur că facem acest lucru, încercarea de a evoca astăzi memoria lui Ion Diaconescu în câteva minute este într-un fel un gest riscant, fiindcă în mod inevitabil nu vom putea surprinde decât foarte puține dintre momentele unei vieți extrem de zbuciumate.

Pentru mine, Ion Diaconescu a reprezentat un adversar politic și în același timp un partener. A făcut parte din galeria celor care spuneau adesea: „Nu am votat Constituția, dar o respectăm.” Un respect extraordinar pentru litera și spiritul Constituției. Un respect deosebit pentru parteneri, știind însă, spre deosebire de Corneliu Coposu sau Ion Rațiu, să vorbească mai dur când era nevoie, să încerce să impună o anumită linie dacă era necesar pentru partid.

Ceea ce mi se pare extraordinar – și mi s-a părut întotdeauna extraordinar pentru cineva care a stat atâția ani în închisoare – a fost refuzul de a accepta fanatismul. Te-ai fi putut gândi că un om care a suferit atât ar fi putut să rămână încărcat de resentimente pe care apoi să le transmită în viața politică, în viața parlamentară. Nu s-a întâmplat așa.

Eu cred că am pierdut o mare garnitură de oameni politici, o generație care s-a format în timp, cu un respect deosebit pentru verticalitate, pentru caractere, pentru adversari. Am învățat de la dânsul, de-a lungul a peste zece ani, că în Parlament nu există dușmani, ci doar adversari politici.

L-am cunoscut destul de bine, aș spune, sigur, sub această dimensiune politică sau parlamentară. În perioada ’92–’96 eu eram președinte al Camerei, iar dânsul era liderul Grupului parlamentar al PNȚCD. În perioada ’96–2000 lucrurile s-au schimbat, dânsul era președinte al Camerei, și eu lider al grupului. Am avut numeroase confruntări. Uneori lucrurile nu erau foarte clare, uneori era mai încăpățânat, uneori Ion Rațiu intervenea pentru a calma tensiuni care inerent apăreau. Mi-aduc aminte, spre exemplu, de momentul de final, 1996, când, după câștigarea alegerilor, se punea problema dacă noul Parlament să lucreze aici, în această clădire care fusese refăcută, sau să rămână la Mitropolie, și a fost o întreagă dezbatere dacă președintele Constantinescu să vină să depună jurământul aici sau să facă acest lucru în continuare

la Mitropolie. În final, și domnul Diaconescu a acceptat să vină în această clădire. Mai mult, după aceea, chiar reuniunile PNȚCD-ului și conferințele sale de presă se făceau în această clădire.

Lucrurile s-au schimbat de-a lungul vremii, și eu cred că dincolo de înfruntările politice am reușit, și în perioada aceea, și după aceea, și după momentul în care nu a mai venit în Parlament, să păstrăm o relație extrem de civilizată. Eu cred că avem nevoie de acești oameni, de aceste repere cărora putem, pe termen scurt, să le reproșăm anumite lucruri, dar când privim pe o perioadă mai lungă de istorie ne dăm seama că ei au fost extrem de necesari. Poate că această perioadă de tranziție, așa cum o numim acum, ne-a învățat că democrația are nevoie și de propriii săi slujitori. Democrația nu este un nor care coboară de undeva de sus și se așterne peste Parlament sau peste o țară. Ea, încetul cu încetul, se învață și se învață adeseori prin oameni ca Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu, sau Ion Rațiu.