Nu aș fi insistat să vorbesc astăzi dacă nu ar fi câteva probleme urgente și grave. Cea mai importantă, cea mai gravă este aceea că noi la Comisia pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă nu putem lucra cu actualul ministru al culturii.
De mai multă vreme am atras atenția că Domnia Sa se sustrage oricărui control parlamentar, oricărei întrebări. Am strigat din această sală – când s-a schimbat Guvernul – că ar trebui, în fine, ca și ministrul culturii să treacă prin Comisiile de cultură. S-a creat un precedent periculos, a fost inclus în Guvern prin semnătura președintelui, prima oară, și când s-a făcut al doilea Guvern Tăriceanu domnul Iorgulescu a intrat în acest Guvern fără să fie ascultat de Comisiile pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă, fără a i se pune întrebările pe care le cerea activitatea sa de până atunci.
Am de precizat că în această vreme s-au făcut cercetări și unele dintre ele duc la concluzia că la Ministerul Culturii și Cultelor, așa cum spunea și deputata Lavinia Șandru, de curând, „este jaf la drumul mare”.
Comisia pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă nu-și poate asuma răspunderea pentru ceea ce face un ministru care, convocat de mai multe ori la comisie, nu a venit, și-a trimis secretarul de stat, un om inteligent de altfel, Demeter, care nu poate răspunde în locul ministrului de fapte personale ale ministrului. Aș vrea să vă dau câteva exemple foarte, foarte grave.
Dintr-un raport al unei instituții care se ocupă cu aceasta reiese că la Ministerul Culturii și Cultelor contabilitatea sintetică a activelor fixe corporale nu se ține pe categorii, iar cea analitică nu se ține pe fiecare obiect de evidență, nu se respectă principiul separării atribuțiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuțiile persoanelor care au calitatea de contabil. Toate acestea sunt încălcări grave ale legilor în vigoare.
Se constată nerespectarea procedurilor de achiziție publică cu ocazia derulării programelor de diplomație culturală. Acestea sunt chestiuni foarte grave.
S-au comandat, și se pare că nu există niciun indiciu că s-au executat, 10.000 de pachete la un preț de 22 de miliarde de lei pentru diplomație culturală, să se trimită respectivele pachete în lume, și cei care au fost puși să semneze acolo au cerut sprijin Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă pentru că ei nu au avut niciodată acele obiecte în mână.
Sunt lucruri foarte grave, noi nu putem controla faptele de la Ministerul Culturii și Cultelor, iar la ultima noastră chemare – miercuri i-am transmis scrisoarea – dumnealui ne-a răspuns azi că are alt program. Eu știam că Parlamentul este cel care numește miniștri, eu știam că Parlamentul este cel care controlează activitatea miniștrilor. Faptul că Domnia Sa are
alt program ar trebui să-l privească și să fie eliberat din muncă pentru a se ocupa de alt program.
Cer cu hotărâre destituirea acestui om care la toate întrebările privind mizerabilele sale fapte de arme se ocupă de biografia celor care îl întreabă. Acesta este un procedeu foarte simplu. De aceea se fură acolo la domnul Iorgulescu, pentru că am scris eu poezii pentru Nicolae Ceaușescu. Eu ceea ce am scris îmi asum. Să văd dacă domnul Iorgulescu își asumă banii pe care nu-i poate justifica și pe care instituțiile abilitate vin să ne spună că i-a cheltuit aberant. Sunt, de exemplu, situații ca aceasta: a înființat o societate comercială împreună cu un cetățean, după care a părăsit societatea și-i dă bani de la minister tocmai societății respective. Dumnealui crede că suntem lipsiți de o minimă putere de a face conexiuni.
Dar nu este numai părerea noastră. Sunt cererile cineaștilor care nu mai pot lucra. Dumnealui face așa: are loc concursul, stabilește o anumită ordine a scenariilor și domnul ministru Iorgulescu vine și spune: „Nu! Facem altfel”.
Dumnealui vorbește despre autonomia acelor întreprinderi care se află sub puterea dumnealui, dar numește oamenii de la respectivele conduceri. Nu putem discuta cu dânsul, nu putem lămuri nimic, nu vrea să vină și trimite, în schimb, un captiv al său, un maghiar, repet, inteligent, care chiar el e acuzat că dă cei mai mulți bani din cultura scrisă, 19,5%, culturii maghiare din România. Eu nu aș ridica toată această problemă dacă nu mi-aș da seama că se creează acolo un anumit schimb de complicități, și rog Guvernul să ia măsuri împotriva acestei risipe uriașe, contra acestor fraude, așa cum se prefigurează ele în momentul de față, pentru că nu se mai poate în felul acesta.
La o emisiune de televiziune moderatorul Adrian Ursu mă întreabă: „Bine, dar Parlamentul?” și eu ce să-i spun? Ce să facă Parlamentul? Ce să fac, să-l vânez? Să-mi iau o pușcă și să merg să-l vânez? Dacă nu vrea să vină! Nu a vrut să vină nici măcar atunci când s-a discutat bugetul pe care nu noi îl ceream de la minister, ci ministerul îl cerea de la noi, Parlamentul. „Domnule ministru, veniți!”. Într-un târziu a venit și a spus că el când poate vine, când nu... Cum când poate vine? Nu sunt banii Ministerului Culturii și Cultelor?
Îmi pare foarte rău că lucrurile stau așa. Eu nu vreau să intru în corul celor care atacă Guvernul. Pe cât mi-a fost posibil ceea ce a fost bun am apărat, am apărat chiar în condițiile în care nici nu s-a știut public faptul că am această poziție în favoarea stabilității, dar trebuie făcut ceva, nu poate fi lăsată cultura pe mâinile acestui om lipsit de responsabilitate, care nici măcar să discute despre ticăloșiile ce se fac sub conducerea sa nu vrea.
A doua problemă pe care v-o supun este referitoare la un ziar pe care mi l-a adus Ilie Ilașcu, un ziar care m-a înfiorat. Acesta se numește „Moldova Mare”, a apărut la Chișinău și este un ziar care există cu sprijinul forțelor imperialiste, stacojii, cu gândul, firește, de a contribui la destabilizarea raporturilor dintre noi și sora noastră de peste Prut, cu gândul de a sprijini acele forțe oculte care doresc dezastru în această parte de Europă. Ziarul a apărut în limbile moldovenească și rusă, este plin de atacuri la adresa României. În continuare, este citată și o frază foarte
înțeleaptă a unuia dintre oligofrenii politicii mondiale, Vladimir Voronin: „Moldovenii nu figurează printre etniile permise în România”. Iată ce grijă are domnul respectiv!
Și, în acest număr, pe o pagină întreagă, este atacat, într-un moment foarte greu al vieții lui, după ce a fost atacat în permanență de publicațiile oficiale, marele poet național Grigore Vieru. În numele bunului-simț, în numele solidarității intelectuale și al solidarității naționale, cer protecție pentru Grigore Vieru din partea autorităților europene. Grigore Vieru este înaintea celei de-a doua operații pe inimă. Este un atentat împotriva vieții lui Grigore Vieru, și eu rog conducerea Senatului să facem tot ce depinde de noi pentru a-l salva pe Grigore Vieru de mârșăvia și de consecințele acestor atacuri.
A treia problemă pe care voiam să o ridic este una simplă. În vremuri de cumplit dezechilibru reapare printre noi nevoia de oameni de echilibru, în măsură să dea o speranță și un sens dinamismului care ar putea să se transforme în isterie și în fugărirea oamenilor publici între ei.
Acum, după ce se poate decoda, la modul direct, dezastrul din câteva țări central și est-europene care au intrat în vremea nouă ca țări și s-au spart dramatic devenind provincii, acum, cercetând ruinele construcției morale din chiar țara noastră, acum, când suntem mai dezuniți decât oricând, nu este cazul să idilizăm perioada Iliescu, mai ales că unii dintre noi au criticat-o dur, unii o critică și azi – revista mea, „Flacăra”, a publicat toate punctele de vedere privitoare la domnul Iliescu –, dar în ce mă privește susțin că, deși l-am și criticat pentru ceea ce eu numeam părăsirea stângii de către cel care este azi clasicul stângii românești, e cazul să recunoaștem că țara a rămas țară, războiul civil a fost evitat și viitorul României a devenit accesibil în primul rând datorită felului în care a condus Ion Iliescu lucrurile. Sigur, domnul Iliescu poartă răspunderea a tot ceea ce s-a petrecut în România în acești ani. Nu poate să se derobeze de această răspundere, dar, sigur, el nu a avut toate pârghiile necesare, ceea ce până la urmă nici nu interesează pe oameni și, mai ales, istoria. Faptul este că istoria este istorie și nu-i putem face cu ochiul, nu putem face schimb de complicități cu ea, nu putem tăcea. Binele și răul au mers și merg dialectic împreună, dar binele în cazul Iliescu prevalează – după părerea mea – semnificativ. Omenia, pluripartidismul, păstrarea granițelor, blocarea războiului dintre frați, pledoaria convingătoare pentru deschiderea spre Occident și pentru alianțe dătătoare de siguranță și stabilitate, promovarea unor oameni tineri, toate gravitând în jurul ideii de echilibru, reprezintă date obiective ale perioadei Iliescu în istoria țării. Îl cunosc de mult, puțini au fost ca el în anii ʼ60, ʼ70 și ʼ80, el lângă Ștefan Andrei – cu care are cele mai proaste raporturi, de altfel –, lângă Cornel Burtică și lângă alți oameni ai epocii care încercau altceva. Ion Iliescu a deschis orizonturi, a lucrat cu mult curaj în locuri în care mai nimeni nu îndrăznea să vină, și aș vrea să vă spun, în câteva vorbe, că în 1968 a participat la ședința UTC a „Uniunii scriitorilor”, unde s-a cerut dedogmatizarea României, s-au cerut publicații, desființarea cenzurii și s-au spus lucruri extrem de îndrăznețe. Despre ele a vorbit într-un mod excepțional în „Flacăra” marele istoric și critic literar, colegul nostru, Mihai Ungheanu.
L-am văzut pe Iliescu la Festivalul mondial al tineretului de la Sofia înfruntând violența și KGB-ismul celor ce primeau delegațiile creștin-democrate și social-democrate cu duritate, l-am văzut pe Iliescu acolo întrebându-l pe Tiajelnikov, care era liderul Konsomol-ului, dacă vrea ca România să se retragă de la festival și să stingă curentul electric în Bulgaria. A fost ferm, sigur că a devenit altceva în vremea noastră, a învățat multe nuanțe, și-a mai pierdut din radicalitatea de atunci, și-a recâștigat-o la un recent consiliul național al PSD, unde a fost remarcabil, și sunt bucuros ca la vârsta de 78 de ani, deși, repet, eu însumi l-am atacat nu de puține ori, să-i urez în numele meu, și poate și în numele unora dintre dumneavoastră, La mulți ani! și să fiu bucuros de exemplul său de dinamism, de credință și de echilibru.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.