Adrian Păunescu

## **Domnul Adrian Păunescu:**

Mai ales atunci când nu vorbesc și mai ales atunci, domnule Hașotti, când vorbesc lucruri care nu vă convin.

Dar chiar nu ne interesează ce este de făcut? Mă uitam astă-noapte la femeile singure aflate în fața puhoiului și pe care primăria din localitate nu le poate ajuta, prefectul nu are de unde să facă rost de bani și de camioane, președintele consiliului județean are alte treburi. Cine se ocupă totuși de poporul român? Este cumva poporul român pe drumuri? Guvernul are alte treburi, dar eu cred că este o urgență să restaurăm forța autorității care să nu oprime, ci să sară în ajutorul oamenilor.

Ne ocupăm de culoarea țiglelor de pe acoperiș, de glasul cocoșului de tablă de pe acoperiș, nu ne ocupăm de baza acestei țări, la care vom merge și la începutul verii, și când va fi sorocul alegerilor generale și vom cere iarăși încredere. Încredere pentru ce? Practic, noi nu putem face absolut nimic în beneficiul acestui teritoriu bântuit de toate furtunile, de toate ploile, aș zice molipsitoare, de toate căderile de munți, de toate mișcările de dealuri. Sigur, sunt și consecințe ale politicii mai vechi de industrializare care nu a ținut seama de viitorul I și II al zonelor pe care le-a exploatat. Dar acum noi suntem, pur și simplu, fără putere în fața acestor dezastre.

Putem, în schimb, face alte lucruri. Putem schimba numele Teatrului Național din București. Că așa vrem noi! Nimeni nu a hotărât în această direcție, nu s-a emis niciun decret, nu există nicio hotărâre de guvern. Eu întreb ministerul de resort, nu mai vreau să fac polemici cu ministrul în cauză, și îmi răspunde un director – ceva director de scară sau de bloc –: „Da. Nu s-a discutat schimbarea asta de nume”. Parcurg textul și, mai jos, văd: „dar de mai multă vreme nu mai zicem Teatrul Național «I.L. Caragiale», zicem Teatrul Național București.” Caragiale e scos din ecuație, că așa au hotărât dânșii, niște imbecili care dacă în mormânt se întoarce Caragiale pe cealaltă parte îi mai bagă o dată în morișca lui de personaje.

Există o cutumă, există și o lege, dar hai să vorbim doar de cutumă, că I.L. Caragiale este cel mai mare dramaturg român și este normal ca teatrul național numărul unu al României să fie Teatrul Național „I.L. Caragiale”, iar, dacă dânșii cred că nu este normal, să o știm și noi cu toții, să discutăm și să vedem cine este cel mai bun. Poate este mai bun un „post-pașoptisto-decembrist”. Bun. Dar ne comunică directorul respectiv că așa este sigla: TNB, de la TeNeBre, probabil.

Dar mai era o sală acolo numită „Liviu Rebreanu”. Nici asta nu mai este. Îi zic „Atelier” sau nu știu cum. Mai era o sală „Camil Petrescu”. Nici Camil nu le place. Hai să zicem că nu le place sala „Marin Sorescu”, că e un om de geniu și a scris genial și poezie, și vă spune asta cineva care în istoria literaturii române a fost și rămâne în competiție cu Marin Sorescu. Eu nu am niciun interes să-i laud pe scriitorii cu care am fost și sunt în competiție, ci vă spun adevărul: un dramaturg de geniu. O sală se numea „Marin Sorescu”. Nu. Nu se mai numește așa. „Atelier”, „Sala Pâraielor”, „Sala Oglinzilor”, „Sala Sferelor”, „Sala Papucilor”, a lui Iorgu, a lui Vasile... E posibil așa ceva?