Adrian Păunescu

## **Domnul Adrian Păunescu:**

Sigur că, luat așa, în scurt, voi reduce numărul de conotații la care voiam să mă refer. Oricum, zilele acestea am învățat cât de cinic este șepticul în trei. Doi se bat și al treilea câștigă potul. Îmi este teamă că și în politică zilele acestea ne învață șepticul în trei, doi se bat și al treilea câștigă potul. Cinicul, nesăbuitul șeptic în trei!

În ceea ce mă privește, am avut grave convulsii de conștiință și a trebuit să îmi dau seama cât de atârnați suntem, cât de dependenți suntem de partidele în care ne-am înscris, e drept, liber. E păcat că reglementările cu privire la conștiință sunt din ce în ce mai confuze, și

conștiința contează cel mai puțin în această ecuație a șepticului în trei. În fine, uneori, am simțit tristețea că am învățat să scriu și să semnez.

Aș vrea, doamnelor și domnilor, să trec peste subiectele care și așa vor redeveni actuale săptămânile viitoare și să nu vă vorbesc nici măcar despre faptul că din 590 de unități de învățământ din județul Hunedoara doar 379 sunt autorizate să funcționeze din punct de vedere sanitar. E o mare deznădejde și, din păcate, o mare neputință în tot ce ar însemna cuvântul meu despre acestea.

Aș vorbi pe larg, dacă ar fi timp, despre rotația Pământului în jurul axei sale, în așa fel încât el a ajuns, din nou, într-o mare măsură în feudalism. Patronii de cluburi sportive pot face, la ora de față, ce vor cu vasalii lor, cu angajații lor, cu iobagii lor. E o mare tristețe. Sigur că este un pas înainte sau o jumătate de pas înainte — de la sclavagism la feudalism —, dar parcă nu asta era lumea către care tindeam, lumea pe care o visam.

Am asistat, zilele acestea, la călcarea în picioare a valorilor din perspectiva banilor mai mulți. Dacă spre asta ne îndreptăm, unii dintre noi vor rămâne pe drum și probabil că mâinile lor se vor ridica să „cerșetorească” un drept pe care oamenii, care suntem, credeau că îl au. E cumplit să asistăm la batjocorirea valorilor, la batjocorirea acelor oameni care fac parte din patrimoniul național și să așteptăm reverberarea în întreaga societate a acestei atitudini față de valori: eu am banii, eu hotărăsc pe teritoriul „mieu”.

Sunt profund umilit de acest fel de a judeca lucrurile și mă tem, uneori, că patronatul începe să se întindă și în politică, să existe și lideri adevărați, dar și patroni de partide, oameni care așa cum hotărăsc ei, așa îi determină și pe ceilalți să se orienteze. În fond, este un paradox să se obțină monolitism prin pluripartitism. Dar, în fine, vorba marelui prozator care a fost Nicolae Velea — și al cărui nume îl pronunț ca să-l reauziți sau să-l auziți și dumneavoastră —, atunci când voia să încheie o discuție penibilă, zicea: „Vălul duioșiei”. Să aruncăm vălul duioșiei și peste acest moment!

Cea mai presantă dintre ideile, dintre preocupările care m-au adus la acest microfon este cea privitoare la împrejurarea că se vor împlini în acest octombrie 15 ani de la tragica, absurda și nedeslușita moarte a marilor cântăreți români din Basarabia, a marilor cântăreți unioniști din Basarabia, Doina și Ion Aldea Teodorovici. Aș vrea să supun Senatului această propunere, ca prin puterile noastre să comemorăm acești 15 ani într-un mod demn și, în acest fel, să dăm și altor români din Basarabia și altor artiști din jurul hărții noastre de azi, nu din jurul României, că România este și acolo, să le dăm sentimentul că pe aici, pe acasă, pe la vatra centrală, lucrurile adevărate, lucrurile mari, lucrurile importante nu se uită. Ar trebui ca din puținul nostru să facem în așa fel încât la București, la Chișinău și în acea margine de sat, Coșereni, unde s-au stins ei, să dăm un semn de viață amintirii lor peste moarte.