Sigur că sunt urmărit de una dintre cele mai cumplite imagini din câte mi-a fost dat să văd în acești ani: imaginea unui mort care îi bate în alegeri pe vii și, apoi, este deposedat de titlul pe care îl obține, acela de primar al localității Voinești din județul Iași. Nu știu dacă absurdul și-a găsit expresia cea mai înaltă până acum, dar aceasta pe care a realizat-o Biroul Electoral Central concurează pentru excelența absurdului.
Recapitulez, așadar: unui om – Dumnezeu să îl ierte! – care era înscris în turul doi al alegerilor în localitatea sa i s-a făcut rău în noaptea de dinainte de vot, a fost dus la spital, nu s-a putut face nimic pentru sănătatea lui, a murit, oamenii au aflat – dar cum ceea ce se află în România nu mai poate conta și este pus sub semnul îndoielii –, au crezut, n-au crezut, s-au gândit bine și l-au votat. Unii au spus că l-au votat pentru că îl iubeau, alții au spus: „Nu vrem să iasă celălalt!”
S-a terminat votul, s-au numărat voturile și cel care murise a ieșit învingător, dacă se poate un asemenea oximoron. Cel care murise era învingător!
Ei bine, în înțelepciunea sa înaltă și care ne face să ne gândim că multe dintre cele pe care le-a adjudecat într-un anumit fel puteau fi adjudecate și altfel, Biroul Electoral Central a hotărât tocmai invers, că omul care s-a clasat pe locul doi a câștigat alegerile. Este normal, este natural, este de bun-simț?
Aceasta este doar o imagine, sigur, o imagine terifiantă a vremurilor pe care le trăim, așa cum imagini terifiante sunt cele privitoare la violența din multe locuri în care s-au desfășurat alegerile.
La început, aceste alegeri erau doar confruntări de personalități, uneori de programe, pentru ca încet-încet, ca și căscatul, politica să îi cuprindă până în rărunchi pe oameni și ei să ajungă să se bată fără niciun fel de rațiune. Sigur, nu trebuie pierdut din vedere și semnul sub care au stat multe dintre aceste alegeri, și anume semnul banilor care s-au cheltuit aberant, semnul banilor care s-au cheltuit ilegal pentru a se înclina balanța de o parte sau de alta a scenei electorale. Astfel, oamenii încep să creadă că autoritățile nu mai există. Minimum de respect li s-a acordat când în comuna Ștefănești s-a ajuns la concluzia că trebuie organizate alte alegeri.
În genere, se constată o situație cumplită. Oamenii încep să se urască sincer, ceea ce mi se pare chiar de neînțeles, oamenii încep să se urască din suflet. Politica devine materială pentru ei. Au ce pierde, firește, nu numai ceea ce li se oferă – mai ales săracilor –, dar și perspectiva, care este tot materială. Nu știu dacă vom fi vreodată, în biografiile noastre, mândri că am fost contemporani cu astfel de desfășurări de forțe negative. Nu am pretenția ca alegerile să fie perfect aseptice, dar parcă s-ar cuveni ca statul să intervină, Parlamentul să își facă datoria și Guvernul să fie neutru.
Ceea ce este însă mai puternic decât toate celelalte mi se pare a fi sfidarea, batjocura, nemernicia cu care copiilor din clasele finale care vor susține examenul de bacalaureat se încearcă să li se sucească mințile, să li se spele creierul, și acolo unde stătea Eminescu să stea Tismăneanu, și acolo unde stătea Caragiale să stea Scheele și alte asemenea provocări ordinare. Eu nu înțeleg cum niște oameni raționali, ca de exemplu secretarii de stat de la Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului – și mă refer aici cu deosebire la doamna secretar de stat Zvetlana Preoteasa –, cum își pot îngădui lipsa de rușine de a sprijini această mișcare criminală? Dacă vin oamenii lui Hitler, se vor stabili la examenul de bacalaureat subiecte din „Mein Kampf”, dacă vin oamenii lui Stalin, se vor stabili subiecte din opera lui Stalin? Dar parcă era vorba de literatura română! Ce legătură are această dejecție cu literatura română? Ea este însușită, deocamdată, de președintele actual prin ceea ce a spus despre raportul Tismăneanu?! Dar ce legătură are aceasta cu literatura română și cum să pui așa ceva atât de recent și atât de odios să spargă în două creierul elevilor? De ce? Au terminat ei de înțeles Eminescu? Nu facem „Doina”, și facem Tismăneanu?!
Dar aici nu este studiul mănăstirilor din Gorj, cu Tismana și cu celelalte, este vorba de un om care și-a luat acest nume și care și-a luat obrăznicia de a jigni o parte importantă a acestui popor. Poate că unora le place. Să-și facă liceele lor
personale! La elevi trebuie să ajungă rezultanta, cultura, literatura.
Este intolerabil ceea ce se întâmplă! Și, la intervenția justificată a Academiei, care de ani de zile, de la Mihai Drăgănescu, Eugen Simion și Ionel Haiduc încoace, este activă, răspunde biroul de presă al MEC, așa, undeva la margine, răspunde biroul de presă, nu se poate amesteca aici un secretar de stat, el este prea înalt, prea mare, el și-a însușit „școala Tismăneanu” și răspunde Academiei că nu a citit bine.
Și se fac socoteli: câte lecții sunt din Eminescu? Șase. Ei, nu vorbiți! Și este mult, nu? Trei din Caragiale. Creangă? Da, una. Se elimină nume, se elimină materie ca să încapă aceste dejecții pe care poate să și le asume cine vrea, dar care nu pot fi date ca obligatorii la bacalaureat pentru elevi.
Este o crimă intelectuală. De unde până unde aceste lucruri care nu au nicio legătură cu literatura țin loc de literatură? Și sunt și obligatorii!
Fetița mea va fi bacalaureată la anul. Prefer s-o rog să amânăm până se face pace în învățământ și să nu se ducă la acest bacalaureat. Cum să învețe aceste mizerii? Ce legătură are domnul Scheele cu cultura română? Păi, dacă este vorba să punem un neamț, să-l punem pe Goethe, îl punem pe Rilke.
„E timpul, Doamne, vara a fost lungă. Aruncă-ți umbra peste cadranele solare Și vânturile pe câmpii le-alungă. Dă ultimelor fructe porunci să fie pline, Mai dă-le două zile de la sud Și îndeamnă-le să fie coapte bine Și toarnă dulce must în sucul crud.” Și parcă scria pentru noi... „De-acum, cel fără casă mereu pribeag va fi, Cel singur va fi singur vreme lungă, Va sta de veghe, lungi scrisori va scrie Și prin alei, mereu, va rătăci Neliniștit, când frunzele se-alungă.”
Traducerea este a lui Alexandru Philippide. Ăsta da, e un text pe care putem să-l introducem la capitolul literatura europeană. Putem să facem ore de literatură europeană, dar nu aceste batjocuri!
Cine supervizează aceste lucruri? Ce comisii de semidocți îi îndrumă pe acești sfertodocți? Cum să scape elevii de acest coșmar? Cum să scape profesorii?
Am ascultat-o pe admirabila doamnă profesoară Rogalschi, care explica omenește, rațional, logic despre ce este vorba. Nu aude nimeni.
Ministerul domnului Adomniței este perfect mulțumit de sine, dar dânsul mai are probleme și în ce privește steagurile europene, din câte știu.
Acum îl văd că vrea să facă o altă școală românească. De fapt, vrea să-i învețe pe elevi să fie slugi, vrea să-i învețe pe elevi că nu există cultură română. El pune, de fapt, în operă – negativă! – o situație pe care tot felul de șmecheri și de psihopați, și de homunculi au creat-o, aceea cu „expirații”. Tot ce este până la ei este expirat, numai ei sunt neexpirați, homunculii, aceștia care n-au nicio legătură cu poporul român și cu cultura națională, cu estetica.
În loc, de exemplu, să facem ore mai multe pentru folclor, să-i învățăm pe elevi ce înseamnă geniu popular, aducem toate aceste unelte ale mizeriei în creierul elevilor și-i obligăm să le învețe. Uite, în folclor pot învăța tot felul de lucruri, de exemplu, dacă vor o descriere a dragostei, a cules-o Eminescu și a spus:
„Tu, cu fața către stele,
Eu, cu nasu-n pietricele.”
Până și „pornografia” lor, sublimată și ajunsă artă a amorului, este descrisă curat de Eminescu.
Dar cine i-a învățat pe ei, cine sunt acești membri ai „păduchelniței” care hotărăște pentru un întreg popor să învețe prin copiii lui cum trebuie să se scuipe pe sine?
Toate acestea, doamnelor și domnilor, sunt legate între ele. Și violența, și frauda se regăsesc în acest nefericit, în acest criminal demers al Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului.
Eu cer prim-ministrului să intervină de urgență și să-i lase pe copii în pace, să-i lase cu marii clasici, să-i lase cu marii scriitori și, mai ales, să creăm în viitor calea pe care elevii să învețe ai cui sunt, ce înseamnă ei pe lume și ce au ei de făcut.
Să nu ne mirăm că se-nstrăinează copiii! Se-nstrăinează pentru că-i situăm la nivel de gleznă a broaștei, îi batjocorim fără rușine, credem că se poate orice cu ei.
A venit președintele și ne-a citit părerea sa despre raportul Tismăneanu și a crezut că-i gata totul, s-a oficializat și a și plecat. Ce șmecherie! Adică: „Înțelegeți voi, dragii mei, că dacă v-am citit a devenit act oficial.” Ei nu, acea mizerie n-a devenit act oficial. Parlamentul nu s-a exprimat. Eu cer Parlamentului, cer Senatului, în primul rând, să ne exprimăm despre aceste false istorii, despre aceste atacuri, despre aceste proletcultiste și capitalecultiste deschideri către ceea ce se întâmplă în cultura română.
Este foarte grav ceea ce am pățit. Mi-am dat seama în aceste luni cât nu ne-am prea văzut. Acum simțim ce important este Senatul și ce important este să ne putem exprima, ce important este să nu lăsăm lucrurile să curgă așa cum vor nevolnicii.
Și încă un lucru, în finalul discursului meu, către homunculi: Înapoi în eprubetă!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.