Un gest moral a făcut domnul senator Puiu Hașotti evocând figura absolut istorică a celui care a fost profesorul Vasile Barba, omul care în urmă cu 30 de ani, la Universitatea din Brașov, mi-a indus ideea că există o cultură vie aromână și că ar fi bine să deschid ochii asupra ei, deși, mi-a zis el atunci, „este foarte periculos, pentru că autoritățile consideră orice mișcare spirituală aromână ca fiind de sorginte legionară”. A existat această imbecilitate de comportament și nu a fost prea ușor să redeschid discuția în 1977 la o emisiune de televiziune cu privire la cântece ca „La Mușata ar’mână”, „Părinteasca di mândare”, „Câti voi” și
așa mai departe, pe care, ulterior, am reușit să le aduc la glorie.
Mă bucură surprinderea cu care priviți împrejurarea că știu atâtea versuri aromâne, domnule Puiu Hașotti. Știu, domnule senator Hașotti. În genere, trebuie să știu atunci când mă bag în ceva, că mă fac de râs, și la un anumit nivel de faimă orice gest greșit se multiplică.
„Părintească dimândare Ne spregiură cu foc mare, Blăstemare s-aibă-n casă, Cel ce limba lui și-o lasă!”
Pentru mine au fost niște exemple făcătorii de cultură aromână și sunt bucuros că putem vorbi astăzi despre fapte care se așază în spațiul aceleiași mari culturi românești și despre oameni, de curajul și de sârguința lui Vasile Barba, alături de care am stat la Consiliul Europei, când a dorit să acrediteze – și l-am ajutat s-o facă, împreună cu senatorul țărănist Valentin Gabrielescu – ideea că aromânii există.
Pe de altă parte, mă gândesc câtă mizerie trebuie să fie într-o comunitate dacă ea ajunge să dea afară din locuințe oameni de semnificația unor mari artiști, nume care au făcut și fac glorie României, cum ar fi maestrul Dan Iordăchescu, care, la 77 de ani, riscă, în acest noiembrie, să ajungă în stradă.
Ne mirăm că suntem tratați de străini în felul urât și nedrept în care suntem tratați, dar câte pretexte oferim noi înșine pentru aceasta?
Protestez de la tribuna Senatului României împotriva tratamentului la care sunt supuși oameni care au făcut glorie României, oameni care, când au apărut într-un oraș sau altul al lumii, au stârnit admirație, iubire și respect pentru țara lor. Despre aceștia vorbim aproape numai când mor, în timpul vieții, atunci când ar trebui să-i apărăm, nu o facem, și eu vă rog pe dumneavoastră toți și pe președintele Senatului, care, oricâtă modestie ar afișa, este al doilea om în statul român, să ne batem pentru câteva mari valori, să nu ne facem chiar de râsul lumii găsindu-l într-o dimineață pe Dan Iordăchescu prăbușit undeva, pe o stradă din București.
Este o mare rușine ca după o viață dedicată artei și luminii să fie urmărit de cei care vor să-l scoată din casă și să fii, vorba lui, într-un interviu pe care mi l-a acordat și pe care o să-l puteți citi, să fii tratat ca inculpat pentru că ai cumpărat un apartament pe care ți l-a oferit legal statul român.
În fine, așa cum mai spuneam, uneori ar trebui să reinventăm organul care ne-ar putea determina să ne fie rușine de lucruri care se întâmplă concomitent cu noi.
Sigur că sunt și eu frământat, ca și dumneavoastră toți, de ce se întâmplă cu imaginea noastră în lume. Constat și eu, ca dumneavoastră toți, cum presa și televiziunea țin loc de justiție și se ajunge la situația că un om este considerat vinovat numai pentru că s-a scris în presă că este vinovat.
Apariția în această clipă a liderului Grupului parlamentar al P.D. în sală creează, bineînțeles, gălăgie.
Dacă justiția ar fi lăsată să-și vadă de treabă, și acolo și aici, multe dintre absurditățile care se petrec ar fi diminuate. Noi nu știm exact totul despre acel nenorocit, poate este criminal, poate nu este. A apucat presa să scrie că este criminal, criminal trebuie să fie! Este normal? Este normal să existe atâta ură împotriva noastră pentru un om sau pentru cinci oameni?
Eu am aici un fel de socoteală a ceea ce italieni care trăiesc în România au realizat, în materie negativă, și, iată, constat că pot să trăiască, pot să apară în public, nu-i huiduie nimeni, nu le cere nimeni să plece, și ne comportăm, în continuare, ca oameni civilizați, în ciuda faptului că un sportiv
român ca Adrian Mutu este huiduit de întreg stadionul din Roma și făcut „țigan de rahat”.
Este oare normal ca lucrurile acestea să se întâmple, și noi să nu facem altceva decât să ne cerem iertare?
Eu sunt de acord că noi trebuie să avem o atitudine de oameni normali care au Dumnezeu și cărora le este greu, le este rușine, au remușcări pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut un compatriot al lor, pentru ceea ce s-a întâmplat acolo, dar este prea mult. E prea mult și, din punctul meu de vedere, susțin că trebuie să începem să ne și verticalizăm, începând cu întâlnirile cu Președintele Ucrainei, pe care l-am primit umil și nedrept. Eu înțeleg dorința de cooperare, dorința de a fi pace în zonă, dar nu trebuia domnul Iușcenko să facă o călătorie așa de lungă pentru a deveni, la București, eroul țării sale. Prefer să facă propagandă electorală Traian Băsescu, nu Iușcenko, pentru că e din țara asta, e de-al casei, e un abuz interior cu care ne-am obișnuit, dar vine Iușcenko și face propagandă electorală, că Bâstroe este pe teritoriul țării lui, ca și când țara lui este separată de restul planetei! Și nu-i răspunde nimic președintele nostru, care nu are, în genere, răbdare să suporte așa ceva. Sigur că în chestiunea cu Italia și președintele, și premierul, și ministrul de externe au avut o atitudine corectă și ideea că problema țiganilor este o problemă europeană este o idee corectă.
Eu vreau să vă reamintesc un fapt. Oamenii aceia sunt considerați români, între altele, pentru că am acceptat noi să fie considerați romi. Am protestat adesea, am făcut campanii de presă, am vorbit în Senat împotriva acestei absurdități, ca niște oameni care au numele lor îndătinat, țigani, și pe care și-l pot apăra prin comportament civilizat, prin cooperare cu majoritatea, ca să aibă tot mai mulți oameni învățați pe lângă mulții oameni talentați pe care îi au, oamenii aceea își zic romi și incendiază noțiunea de român de pretutindeni din lume. Noi cultivăm această confuzie. De ce trebuie să acceptăm așa ceva? Sunt țiganii din Ungaria „maghi”, sunt țiganii din Slovacia „slovi”? De ce această chestiune care nu le folosește la nimic, pentru că dacă e de făcut un rău se face și dacă ești rom, și dacă ești țigan? Pur și simplu, este nebunia soțului înșelat care crede că dacă schimbă patul rezolvă și problema cu cea care l-a înșelat. Ce este asta, să acceptăm de aproape 20 de ani romii? Toată lumea din jur vorbește, normal, de țiganii din România. Mai bine să acționăm asupra temeliei, să facem ce trebuie făcut pentru această minoritate care nici nu poate fi lăsată de izbeliște și pe care noi nu o putem expulza, pentru că am ajunge la o situație absurdă.
Suntem toți europeni, dar unii europeni pot expulza pe alți europeni... Unde îi expulzează? În ce țară? Într-o țară europeană, și atunci nu sunt tot în Europa? De acest amănunt, din păcate, nu s-a ocupat nimeni. Adevărul este că lucrăm prea tare asupra minimei rezistențe și că suntem răi și încrâncenați când nu trebuie și suntem blânzi și toleranți, lași, atunci când suntem călcați în picioare.
Eu am să vă dau un exemplu, ca să vedeți că nu numai noi suntem patul germinativ al infracțiunii. Amintiți-vă! Era anul 2005 și Jean Pierre François Sgueglia, cetățean elvețian de origine italiană, a intrat în curtea unde locuia Marilena Pantasie și a omorât trei persoane care s-au aflat în fața lui. A fugit, a fost prins... Nu mai spun toată povestea. S-a întâmplat ceva? A venit premierul Italiei să-și ceară iertare? Și-a cerut iertare Parlamentul Italiei că Sgueglia a omorât trei oameni?
Ne comportăm slugarnic. Eu înțeleg să ne comportăm smerit în fața morții și, mai ales, în fața morții absurde despre
care am aflat din ziare, nu din justiție, că ar fi săvârșită de un cetățean român sau mai degrabă „romin”, și devenim dintr-odată umili, uităm că Italia este relația noastră comercială cea mai puternică, italienii uită că românii muncesc pe bani puțini în țara lor și ajută la dezvoltarea economică a Italiei, și vine ministrul nostru de externe – pe care l-am apărat și-l voi apăra în continuare, pentru că eu cred că este un om talentat – și spune un lucru corect, și anume: să punem în locul numelor de derbedei și de ticăloși care circulă nume de oameni de cultură. Dar problema este următoarea – nu acum, nu pentru cazul acesta –: vedeți cât de important ar fi ca în mintea italienilor să existe niște oameni de cultură de calitate, la care să se refere atunci când fac judecăți privitoare la români? Într-adevăr, să ne batem ca marea cultură română să pătrundă în lume și să fie punct de referință. Am ajuns în situația ca amărâtul acesta de Mailat să fie mai celebru decât Brâncuși?! Dar haideți să facem ceva pentru ca lucrurile pozitive ale noastre să circule. Ne scumpim totdeauna la tărâțe și, cu această ocazie, pierdem și lanul, și pierdem și pământul, și pierdem reperele.
Este o mare, tristă rușine că nu ne amintim decât la incendii că există apă, că există cultură și că ea trebuie opusă cu hotărâre infracțiunii. Ni se pare că este mai ieftină infracțiunea decât cultura.
Dezvoltăm în România sistemul judiciar, și bine facem, dar și mai bine am face dacă am dezvolta, în paralel și în competiție cu sistemul judiciar sistemul cultural, pentru ca să redescoperim plăcerea faptelor pozitive în locul infracțiunii.
Este, în realitate, ceea ce mi-am permis să mai spun aici, este una dintre obsesiile mele, dovada permanentă de slăbiciune a României dezunite, a României care nu acționează într-un mod unitar și solidar.
Noi ne-am închipuit și ne închipuim încă, și e un fapt profund regretabil, că pluralism înseamnă fărâmițare. O mai spun o dată: în chestiunile mari noi trebuie să fim în fine uniți. Trebuie să ridicăm capul și să încetăm a ne comporta ca niște persoane de mâna a treia pe o scară de valori care nu are decât două mâini. Comportamentul altora față de noi ni se datorează și nouă într-o bună măsură. Sigur, e de observat și recrudescența extremei dreapta, și tipul de judecată care se face cu privire la Europa, cu privire la emigranți și așa mai departe. E de observat și e de tras un înțeles de aici, dar noi cel mai mult avem de învățat ce să facem acasă.
După părerea mea, noi, acasă, trebuie să redescoperim bucuria de a avea valori și de a le impune în așa fel încât ele să umple paginile ziarelor lumii și emisiunile de televiziune ale lumii, și nu infractorii care nu sunt nici mai mulți, nici mai răi decât infractorii altora. Sunt toți răi, din orice națiune ar fi, dar țara care l-a născut și l-a lansat pe Brâncuși și nu a știut să-l păstreze acasă – și acesta este un lucru pe care trebuie să-l spunem –, țara lui Caragiale, care nici el nu a murit acasă, țara lui Bălcescu, a lui Eliade, a lui Cioran, care nici ei nu au murit acasă, trebuie să-și impună spiritualitatea și identitatea.
Este un moment foarte greu, pentru că am apucat să intrăm în rândul legendelor populare. Așa cum nemții ne înjurau, în mod discret, pentru cele două întoarceri ale armelor pe care le salutaseră teoretic, dar, în fond, au spus: uite ce fel de oameni sunt acești români, așa și astăzi, am ajuns în legenda populară negativă, de aceea ne trebuie fapte spirituale excepționale, inițiative europene de superinteligență, în așa fel încât să descoperim drumul înainte, și nu blestemul marșarierului.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.